Midian

Am reusit sa scriu cronica  – nu stiu daca puteam mai bine sau nu, nu voiam sa mai aman.  E ca un mozaic care,  luat unitar, e frumos, dar nu putem sa uitam ca e facut din bucati sparte. As putea sa ma bucur mai mult – doar o iubesc pe Tarja, m-a privit in ochi in timp ce canta Sing for Me si i-am facut cu mana – macar atat – in timp ce se indeparta in masina, spunandu-i we love you, Tarja (genul de replica ce poate suna a cliseu, dar e purul adevar). La un nivel mai personal, insa, ma obosesc oamenii, multi dintre ei, ma oboseste agresivitatea, autosuficienta, paradele de orgolii prost plasate, ma face puzzle egoismul si raceala si tendinta de a-ti trage spuza doar pe turta ta, si de a nu iti pasa de nimeni si de nimic.  Nu pot sa nu remarc in sinea mea ca eram mai castigata in scurta perioada cand incercam sa socializez mai putin si imi ramanea mai mult timp pentru mine. Poate ar trebui sa-mi permanentizez solitudinea – din cele doua romane luate dela bookfest, Salem’s Lot (cadou de la Dia dear) si Cartea neagra a lui Pamuk, nu am inceput niciuna.  Ma tem doar sa nu ranesc oamenii care ma iubesc – ma tem sa nu ajung eu insami rece, intransigenta. De fapt, ma tem si sa mai arat cuiva afectiune. Nu de alta, dar ultimele n simpatii declarate au transformat latura mea sensibila in material de confetti…