Midian

Am in continuare o stare de oboseala cronicizata insa cel putin s-au terminat o parte din lucrurile prin care trebuia sa trec. In prezent stau pe scaun la birou, cu picioarele goale – ar trebui sa trag o pereche de sosete – si incerc sa incropesc cateva randuri pe marginea unei carti despre antropologie si religie, pentru o prietena. Maine, impreuna cu colegii de scoala si profesorul vom participa la o lansare (cred) si sper sa mi se ofere niste ponturi despre cum sa fac mai bine fotografie de eveniment. Problema e ca am prea multe in program, mi-am propus prea multe si am ajuns uneori sa uit pur si simplu ca trebuia sa fiu in ziua x in locul y. Intre timp, merg si la birou zilnic, si a trebuit in ultimele saptamani sa fac fata si discutiilor din familie, cu zambetul pe buze chiar si cand era absurd (bine, am avut cateva momente de rabufnire).

Nu stiu daca sa cred ca sarcasmul la care apelez adesea e o salvare sau o greseala. Nu mi-e in fire, l-am imprumutat doar, de multe ori il folosesc ca pe o arma de aparare. Am ajuns sa mi-l reprosez. Uneori ma infatiseaza ca pe o fire glaciala in fata unor oameni cu care sunt oricum, numai asa nu. As prefera sa inlatur lucrurile care nu-mi plac la mine, decat sa consum timp si energie scuzandu-mi-le in fata celorlalti. Stiu ca nu e simplu, dar stiu ca pot s-o fac. Ieri am avut un moment in care, desi pare copilaresc, am fost aproape mandra de mine si de modul matur in care am ajuns sa iau decizii.

Peste toate acestea, ma oboseste lumea din jurul meu. Lumea la modul general, nu o categorie anume. Oamenii obtuzi si mitocani, inceti la minte, care debiteaza platitudini si filozofii de mahala. De exemplu – ca sa dau numai un exemplu marunt, din trecutul apropiat, desi am o multime – taximetristul de ieri, care s-a considerat dator sa ne ofere prelegeri pe subiecte intelectuale si de diferente culturale, cand m-ar fi interesat mai mult, marginita de mine, sa retina dracului adresa la care trebuia sa ne duca si sa nu ajungem la capatul opus al strazii Traian… Nu stiu daca e intelept faptul ca eram singura din masina care a decis sa nu adopte tactica laissez passer, si sa i-o reteze cu raceala, insa in mod cert nu e intelept pentru bietii mei nervi.

Multumesc pentru sustinere celor care mi-au trimis mesaje, insa nu am scris postul anterior in urma unei dezamagiri sentimentale. Sunt dezamagita de oameni, in marea lor majoritate, poate sunt dezamagita si obosita si de mine uneori, insa – nu stiu care din cititorii mei o sa rasufle usurati si pe care o sa-i intristez – nu sunt nefericita sentimental. Chiar dimpotriva. Doar ca mi se pare aproape vulgar sa afirm mereu ca sunt fericita din acest punct de vedere, aproape ca si cand as face parada cu asta. Nu simt nevoia s-o fac.

A venit primavara de-a binelea – ma uit cu invidie la iarba verde si tanjesc sa fiu departe de tot, undeva in iarba, privind cerul. Azi-noapte am visat campuri de trifoi colorat – visez in culori – verde, dar si ruginiu sau albastru, culori care se conturau pe fundalul unor brazi intunecati. Mi-e dor sa plec departe.