Midian

“La cazarma Lenin din Barcelona, cu o zi inainte de a intra in randurile militiei, am vazut un militian italian care statea in picioare in fata mesei ofiterilor.
Era un tanar vanjos de douazeci si cinci sau douazeci si sase de ani, cu parul blond-roscat si cu umeri puternici. Cascheta de piele cu cozoroc ii era bine trasa pe ochi. Statea in profil, cu barbia aplecata in piept, uitandu-se incruntat si incurcat la o harta pe care o desfasurase pe masa unul dintre ofiteri. Ceva de pe fata lui m-a miscat adanc. Era fata unui om care ar comite o crima si si-ar da viata pentru un prieten…“

Am pornit lectura stiind foarte putine despre Razboiul Civil din Spania, adica exact in acelasi fel in care Orwell a ajuns acolo. “Cand am sosit in Spania si o vreme dupa aceea, nu numai ca nu m-a interesat situatia politica, dar nici nu eram la curent cu ce se intampla.  Stiam ca se duce un razboi, dar n-aveam habar ce fel de razboi. Daca m-ati fi intrebat de ce m-am inrolat in militie, as fi raspuns: Ca sa lupt impotriva fascimului si daca m-ati fi intrebat pentru ce lupt as fi raspuns: Pentru integritatea umana.” Dupa ce duci lectura la bun sfarsit, te familiarizezi cu situatia politica a acelor timpuri, Orwell face o relatare jurnalistica corecta si nepartinitoare, zic eu, demonantand propaganda si mistificarile. Dar comunism, socialism, marxism, anarhism, sunt doar niste cuvinte exprimand niste ideologii. Nu pentru dimensiunea istorica luasem volumul in mana si nu neaparat pentru el sunt interesata si impresionata de Spania. Ci pentru ca acolo niste oameni s-au ridicat cu adevarat pentru niste idealuri, au avut curajul sa le traiasca si sa lupte cu arma in mana ca sa le apaere.

Este foarte departe de timpurile mele ce s-a intamplat acolo, de existenta noastra cuminte de la 9 la 17:00, de asa-zisele noastre idealuri pentru care cei mai multi dintre noi nici nu ar trece strada, de rutina pe care o traim si impotriva careia nu ne revoltam decat cel mult conventional. Orwell paraseste de buna voie viata din Anglia orisicat mai comoda, cu toate privatiunile impuse de saracie, pentru a se oferi voluntar intr-un razboi in numele unui ideal. Multi straini au procedat la fel. Multi spanioli, multi adolescenti, aproape copii. Se revolta impotriva serbiei, impotriva feudalismului, impotriva bisericii, impotriva fascismului – intr-o perioada in care fascismul le inselase multora ochii. Ne trezim alaturi de Orwell pe un front in care se poarta un razboi de uzura, un razboi necosmetizat, infatiasat cu neajunsurile, lipsurile si mizeria lui. Un razboi in care, in tabara din care face parte scriitorul, nu exista grade, soldele sunt egale, fiecare se adreseaza celuilalt pe nume… Camaraderia ii uneste. Generozitatea.

Este trist momentul in care Orwell se intoarce in permisie si este prins in luptele de strada dintre diverse partide, cand eterna lupta pentru putere isi face resimtita prezenta, cand in final se intoarce in Barcelona grav ranit si e nevoit sa se ascunda si sa doarma pe strazi, vanat de un partid comunist care incepuse sa preia fraiele puterii. Si mai trist e ca acum se cunoaste finalul si in cele din urma aceasta tabara a fost infranta. Citesc despre rasariturile pe care Orwell le contempla in timp ce facea de garda, intrebandu-ma daca soarta tuturor idealurilor e sa piara inecate in sange.

Nu cred ca e vreo glorie in a ucide, dar mi-as fi dorit sa traiesc genul acesta de vremuri, sau sa fi cunoscut oameni darji, pentru care o credinta sa insemne ceva pentru totdeauna, nu pana la primul stop