Posts Tagged ‘hepi’
- Morning…
Aveam capul varat sub patura in intregime, nu-mi iesea afara decat un ochi, intr-un colt si o suvita foarte blonda. Am incercat sa inlatur patura, mare greseala. Lumina imi zgaria retina. Mi-au trebuit mai mult de 10 minute sa ma obisnuiesc…
Eram foarte aproape de Sibiu, mon amour. Am luat o cafea la o statie de bezina de unde se vedeau casele si turnurile bisericilor, prin ceata, ca in Lord of the Rings. Iubesc Sibiul. Intamplarile nefericite de anul trecut nu au putut sa ma faca sa il iubesc mai putin. Imaginati-va o dimineata frumoasa-frumoasa, senina, cu doar cateva gene de nori. Soseaua o lua in sus si parea ca se sfarseste in cer. Dealurile line, neasteptat de curat. Un loc nespus de bland. Si-apoi, am ajuns in oras…
Primul loc in care duc o persoana careia ii arat eu Sibiul este, desigur, biserica evanghelica. Este cea mai frumoasa biserica pe care am vazut-o in Romania, construita in stil gotic, cu o cripta in stanga in care sunt placi funerare vechi, din anii 1600-1700, si unde ocazional sunt si expozitii de fotografie (in prezent nu era niciuna, dar am vazut doua in anii trecuti, una avand ca tema Holocaustul, cealalta, biserici din intreaga lume). Orga este cea mai mare din partea asta a Europei, si momentan cred ca acea parte e in renovare, insa am avut norocul de a fi acolo cand se canta la orga, sentimentul este unic. Ieri, intr-o camera alaturata probabil se dadeau lectii de pian, pentru ca o bucata se repeta pe diferite registre, nu stiu daca am identificat-o corect insa posibil sa fi fost din Fantoma de la Opera. Nu as putea totusi sa dau o explicatie rationala, de ce… insa e un loc care ma face sa ma simt bine, in largul meu, si oarecum fermecata. Si peste toate astea, mai e turnul, inalt de peste 70 de metri, in care am putut urca de fiecare data cand am fost acolo, un urcus fascinant – incepe cu o scara ingusta, de piatra, in spirala, continuand cu o serie de scari din metal, unde nu ma pot uita niciodata in jos – as ameti – unde am vazut porumbei stand pe cuibul lor si clocind oua. Ajungi la mecanismul ceasului din turn, la clopote – care daca se intampla sa bata cand esti acolo, nu se poate sa nu-ti sara inima, apoi sus, de unde se poate vedea o priveliste incomparabila a intregului oras, cu muntii – inca inzapeziti – in departare.
Am stat sprijinita de fereastra o vreme, respirand incet. Dedesubt, stradutele intortocheate se insoteau cu casele care au ochi. Mi-am zambit.
Am coborat in Piata Mare. Copiii se jucau la fantana sau alergau sa prinda porumbeii. Am facut presupuneri despre ce vor fi acei copii cand vor fi mari. Un baietel in verde era foarte dadacit de mama lui, si eu am spus ca daca as avea un copil – nu voi avea probabil, dar putem presupune inca – l-as lasa sa faca absolut tot ce vrea, atata timp cat nu e in pericol. L-as lasa sa se ude in fantana, sa stea pe jos, sa alerge, nu l-as plictisi niciodata cu “iti murdaresti hainele”, “nu e voie”, “nu e frumos”. Are timp sa invete toata viata despre reguli, nu e nevoie sa-i fie intunecati primii ani 
Pe urma am cautat turnurile din zidul de aparare – anul trecut erau deschise spre vizitare, se renovase zidul, insa am gasit totul incuiat de data asta. Nu am mai intalnit tinerii care venisera sa lucreze la Casa Breslelor – doar un stalp in care se batusera monede marca trecerea lor, in varful caruia era o sculptura cu un gargui.
Am mai vizitat, pe fuga, Fagarasul si Brasovul. In Fagaras am mers la cetate – in cea mai mare parte e inchisa publicului, muzeul e modest si nu merita osteneala. In Fagaras am reusit sa ma infurii teribil… pe o institutie culturala sta scris mare, cu vopsea neagra: “Isus vine”, si intalnisem aceasta informatie de maxima importanta si pe zidurile din Deva…
OK, acum am sa fiu nesuferita, insa nu vad cum as putea sa fiu altfel. Cat de tamp, indoctrinat si lipsit de intelect trebuie sa fii pentru a mazgali niste cladiri care au rezistat timpului, vreme de sute de ani, care semnifica ceva, cu aceasta ineptie? Ar trebui sa scrie in decalog ca asa ceva nu e permis, altfel chiar nu ii duce capu’? Si unde vine Isus? E confirmat? S-au pus biletele in vanzare pe ticketpoint.ro? 
Pana si cei mai liberali prieteni ai mei imi spun ca sunt prea vehementa – cum sa nu dispretuiesc o religie care predica binele numai in teorie, insa ale carei rezultate le vad manifestandu-se la modul cocalaresc?
Bine ca oboseala acumulata in calatoria asta m-a scutit de obligatia de a merge la biserica pentru ca “asa trebuie”, fiindca chiar nu aveam nicio tragere de inima… Nu vad de ce trebuie sa prepetuez niste traditii moarte, desacralizate, de ce sa fac parte dintr-o gloata care se imbulzeste, se calca in picioare, risca sa-si aprinda parul si hainele de la lumanari, – toate astea in numele a ce? Toate astea se presupun ca imi asigura un loc caldut intr-o existenta viitoare, si va mirati ca spun ca prefer iadul… zau, nu e nevoie decat de un minim de intelect pentru concluzia asta…
Revenind la Brasov – unde am fost ca sa vizitez Biserica Neagra – era ticsit de turisti. Am auzit mai multa limba spaniola vorbita decat romana… Biserica Neagra era intr-un proces de dezintegrare, si inchisa vizitatorilor. Nu este deschisa, teoretic, decat intre orele 10:30 si 15:00 (desi as zice ca o biserica ar trebui deschisa permanent macar pentru cei care vor sa se roage – whatever…)
Am ascultat aproape tot drumul Pink Floyd, lucru care m-a facut, a doua zi, mult mai tacuta. Aveam impresia, din nou, ca ar trebui sa spun ceva. Numai ca altcineva o spunea mai bine in locul meu…
How I wish, how I wish you were here.
We’re just two lost souls
Swimming in a fish bowl,
Year after year,
Running over the same old ground. What have we found?
The same old fears.
Wish you were here.
Sfarsit
La ora sase, soarele rasarea – un glob de flacari de culoare portocaliu-rosietica. Cel mai frumos cer pe care l-am vazut vreodata este in Bucuresti.
C: cre’ca plec singur prin tara cu masina
eu: iama si pe mine
C: nu, ca nu stiu pe unde ma duc, pur si simplu plec!
eu: doesnt matter
Dialogul avusese loc cu cateva zile in urma. Simteam acut nevoia de a impacheta si a pleca departe, destinatia fiindu-mi indiferenta. De fiecare data cand plec, am impresia ca las ceva din mine departe, in urma, si in acelasi timp – desi pare un paradox – ca intru in contact cu unele parti din mine la care ajung cu greu. Ciudat cum pun zeci de kilometri intre mine si mine, si in acelasi timp sunt mai aproape de mine ca oricand…
Motivul nu conteaza. Simteam pur si simplu ca ma sufoc. Nu mai eram eu. Intotdeauna, chiar si acum, e ceva ce parca ascund. Am impresia ca ar trebui sa spun ceva si ca e inutil, pentru ca acel ceva striga din spatele fiecarei litere, mult prea evident.
Telefonul a sunat in jurul orei 7. In scurt timp aveam sa cobor in fata blocului si sa plec…
Am oprit intr-o benzinarie sa luam o harta si o cafea. Cu cafeaua m-am descurcat, insa am luat harta Bucurestiului in loc de cea a Romaniei, foarte nonsalanta (smart one, again…). Am pornit spre Pitesti, inca nestiind sigur ce ruta sa alegem – incercam sa ocolim Valea Oltului, pentru a evita aglomeratia.
Era cald si livezile ne zambeau. Eram veseli si fredonam Lovefool si alte slagare. Cand eram mica, imi amintesc ca rupeam ramuri inflorite si le duceam in dormitor, ca orice copil visator. Dupa ce-am citit Camil Petrescu, m-am lecuit – inca imi amintesc de fragmente din el, mai ales cand sunt trista. Nu-mi explic de ce, nu credeam atunci ca ma va influenta Camil Petrescu, nu-l vedeam decat ca pe un autor studiat la scoala…
“După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpânii şi conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuşi aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi un pom.“
Deseori, cand vad copacii infloriti, ma gandesc la asta – o data am incercat sa discut serios cu un amic daca inseamna ca dragostea e in esenta egoista, insa nu cred ca a inteles ce voiam sa spun
Anywayz, noi nu eram departe de Valea Calugareasca – de la Dragasani, am pornit spre Horezu. In Horezu am vazut pe fereastra o pensiune draguta, cu casute multe si mici, ca niste barcute de hartie pe suprafata unei ape – cred ca nu puteai sta decat culcat in ele. Mi-am imaginat, visatoare, cum ar fi sa stau acolo o vreme. In rest, Horezu pare, la o rapida trecere in vedere, banal.
Valea Jiului nu este cu nimic mai spectaculoasa decat Valea Oltului – poate mai ingusta. Intr-adevar, stancile si brazii crescand in niste varfuri abrupte fac ca privelistea sa fie frumoasa, insa cu nimic mai inedita ca in alte defilee. Singurul lucru care o salva era un covor de frunze aramii care contrastau izbitor cu verdele proaspat al copacilor abia infrunziti. O multime de vestigii ale mult-regretatei noi ere il stricau insa la modul cel mai groaznic cu putinta – am vazut galerii si sine de cale ferata dezafectate, rugina, embleme PMR (la partidul muncitoresc roman se refereau, pentru cei foarte tineri), si mai recentele grafitii cu PSDR.
Uneori fac un exercitiul de imaginatie – inlatur pur si simplu orice lucru facut de mana omului dintr-un peisaj. Blocurile, turbinele, sondele sau orice ar putea fi acolo, le sterg ca si cand as prelucra o imagine pe calculator – si incerc sa vad lucrurile asa cum au fost demult. Sunt momentele in care vad cel mai clar, cel mai dureros ca suntem o plaga. In plus. Nu ne integram, nu fuzionam, nu facem decat sa distrugem. Daca aduc in cadru creaturi mitice, de poveste, zane sau pitici, par mai la locul lor.
Orasele de pe Valea Jiului – Petrosani, Bumbesti-Jiu – mi s-au parut lipsite de orice speranta. Ar fi putut sa fie cel mult fundalul ideal pentru un concert Laibach. Niste pomi cu flori rosietice, pentru care m-am pisicit pe langa C, sa le pozeze, mai salvau centrul.
In cele din urma, ultima destinatie era Hunedoara. Am ajuns acolo pe muchie de cutit – inca putin si gaseam castelul inchis. Ah, nu cred ca am spus ca destinatia era Castelul Corvinilor. Am plecat la sapte dimineata deci, si pe traseul pe care l-am descris, cu cateva popasuri scurte determinate de faptul ca tanjeam dupa cafea mai ceva decat un drogat dupa doza, am ajuns la cinci fara ceva. Si la cinci se inchidea, nu la sase, cum am fost eronat informati… Insa patruzeci de minute sunt arhisuficiente, nu e chiar asa de mare. Arata splendid – construit in stil gotic tarziu, inconjurat de un parau, cu podul de lemn impresionant prin care se face accesul – pare desprins dintr-o alta era.
In interior, am admirat indelung coridoarele lungi de sub boltele incadrate de arcade. Ma intrebam cum ar fi fost sa traiesc atunci si acolo, mi-e teama ca mi-ar fi imposibil sa imi dau un raspuns realist. Sala Dietei era maiestuoasa, plina de blazoane, cu o masa de stejar lunga, cu ferestrele cu perdele din catifea rosie. Am vazut o poarta de metal plina de panze de paianjen, care-mi pareau a fi acolo de la inceputurile castelului, si care ascundea turnuri sordide, cu custi din tepi de fier, spanzurate pe pereti. Am vazut fantana legedara sapata de prizonerii turci, in schimbul careia Ioan de Hunedoara ar fi promis sa-i elibereze, insa au sfarsit prin a fi ucisi de sotia acestuia. Am vizitat foarte putin turnurile, fiind inchise publicului – doar de pe o terasa am putut admira Turnul Pictat, pe care, in 1873, a fost asezata o statuie cu un cavaler (anul este trecut pe steagul acestuia). Insa cel mai mult m-a impresionat Sala Cavalerilor – putinele note vorbeau laconic despre un Ev Mediu demult apus, insa armurile, armele expuse si aerul inghetat erau graitoare de la sine. Priveam acea gramada de fier si ma intrebam ce fel de oameni au fost aceia care o purtau in mod obisnuit. Ma simteam sedusa de forta pe care o simteam ascunsa in spatele lor – ma gandeam ca cuvintele, pe care noi punem atata baza acum, sunt niste jucarii, efemere prin comparatie.
Am iesit si m-am plimbat mult timp pe langa castel, desi incepusera sa picure cativa stropi – m-am urcat prin toate rapele, am ajuns pana la baza lui in mai multe locuri, am descoperit niste floricele ca niste stelute albe, am intrat prin toate cotloanele, am ajuns pana la rau unde se jucau niste fetite si de unde am cules cateva pietricele din unde. Peste tot, zidurile erau cucerite de muschi, fire de iarba sau frunze razlete de feriga. Cred ca as fi fost o domnita vesela si lipsita de griji, acolo
Pentru ca eram in zona, am pornit spre Deva. Era imposibil sa nu fi vazut cetatea Devei, si am pornit cu hotarare spre varful dealului acoperit de tufisuri de liliac inflorit si parfumat. Din pacate, era greu sa ne orientam pe cararile acelea inguste – aveam frustranta senzatie ca ocolim mai mult decat inaintam. Am dat la un moment dat peste locuinta improvizata a unui vagabond, de care eu m-am apropiat imprudent, cu inima batand tare, simtindu-ma ca intr-un film in momentul culminant. Nu s-a intamplat insa nimic altceva decat ca am adunat toti cainii dupa noi – vreo 4 – lucru care m-a facut sa injur copios, dar nu parea sa ii afecteze. Sus, am gasit multe ziduri in paragina, schele de lemn pentru renovari care ne-au barat trecerea si literele care scriau mare-mare, sa fie vizibil de jos, DEVA (mi se pare de prost gust).
- Cum vrei sa stau?…
- Cu spatele.
- Asa?
- Mai la stanga. Mai la stanga. Mai…
- … Mai stau mult asa?!?
_ OK, gata, am terminat.
This was a photo session, you perverts
N-am vazut deci mare lucru din cetatea propriu-zisa – eu m-am cocotat peste tot, am gasit o cochilie de melc mic pe care am bagat-o in poseta, terenul era alunecos, am cazut in fund la coborare. Apoi, am luat-o spre Sibiu si am adormit intre Sibiu si Sebes, dupa niste bere si o discutie avand ca subiect daca secolul trecut a fost mai intelectual si mai profund decat cel in care am avut norocul sa ne trezim. Nu stiu daca am spus ceva memorabil, insa probabil eram vehementa…
Visam un barbat, o femeie, o harta; intre cei doi era o legatura telepatica. Femeia urma un traseu iar barbatul putea sa vada unde se afla in fiecare minut, desi era departe – ii putea descrie fiecare pas. Insa la un moment dat, atentia lui s-a abatut de la loc la ea – era ca si cum un fir s-ar fi rupt. M-am speriat. M-am trezit. Simteam ca nu sunt singura – mi-am luat ochelarii si am privit pe fereastra masinii – intr-adevar, o masina si doua sau trei persoane erau nu departe de noi, insa cred ca m-au vazut si au plecat repede. Am intins mana spre telefonul mobil, sa vad cat e ceasul – nu imi era clar daca visez inca sau sunt treaza. Stiam ca nu am sa pot citi literele de pe display daca e un vis. 01:05. Am adormit la loc, adanc.
31 mai, complet neasteptat pe e-mail, in timp ce purtam o discutie nu foarte fericita cu C pe mess si ascultam versiunea tradusa de la tanz der schatten.
Note to everybody, puteti sa faceti un efort imens de vointa si sa nu-mi stricati si asta?
In vis, cimitirul era inghetat, acoperit cu o pojghita fina de gheata. Ma grabeam sa ies insa era prea tarziu. Respiratia mea se transforma intr-un fior rece.
M-am trezit si era frig. Mi-am facut cafea, am asteptat-o pe Alexandra si am pornit spre Pere Lachaise. Este locul unde as fi putut sta o saptamana cel putin fara sa ma satur. Este superb. Este intunecat. Ma facea sa ma simt complet in largul meu…
Pe Jim Morrison l-am gasit usor. Avea orhidee proaspete si o ceata de tineri veniti sa il vada. Fara sa ii cautam, am dat peste mormantul lui Compte si un monument dedicat lui Heloise si Abelard, indragostiti legendari. A fost o intalnire intamplatoare emotionanta. Am ajuns si la crematoriu, apoi in columbariu (sper ca nu reinventez cuvinte). Pe urma, penduland intre a o cauta pe Edit Piaf si Oscar Wilde. Wilde a fost mai usor – uitasem povestea cu pupicii… Mormantul lui Edith era mai retras, discret, si impodobit cu un trandafir rosu. Ah, la un moment dat o statuie ascunsa in spatele unei pietre de mormant m-a speriat enorm. Era o femeie intinsa pe un cavou. Mechante…
Ultimul mormant cautat a fost cel al lui Apollinaire. Daca nu am impresii, cineva scrisese despre el ca are o piatra funerara care aduce a falus – aceasta analogie ne-a fost fatala… daca cineva poate sa-si imagineze doua femei facand tot felul de glume impudice si chicotind in spatele tuturor cavourilor… Mai intai am dat de mormantul unui spiritist – eu am remarcat ca e un semn ca trebuie sa ma preocupe mai mult latura spirituala a vietii decat cea fizica :p – apoi l-am gasit si pe Apollinaire, in cele din urma…
Am mancat la Mac apoi ziua mea gothica a continuat la Notre Dame. Incantarea mea a fost dincolo de cuvinte, neumbrita decat de faptul ca am ajuns prea tarziu pentru a urca sus. Vitraliile, statuile, lumanarile sunt o splendoare.
In cel din urma am vazut Turnul Eiffel – numai de jos, desigur. In drum spre el, am aflat ca Denisa a cautat ce am scris in caietul de la muzeul erotic si a gasit ce am scris acolo. Motiv pentru care o s-o torturez cand o sa mai pun mana pe ea :p Reintorcandu-ma la Eiffel, acolo am mancat o vata de zahar foarte buna. In drum spre casa, ne-am oprit la Chatelet, un complex comercial de unde mi-am luat cercei cu trandafiri. Si Alexandra are la fel… Pe-acolo erau multe-multe poze cu cupluri celebre din filme, sarutandu-se, si KFC-ul de unde am luat de mancare…
Acum stau pe podea, ma chinui cu laptopul si, printr-o intamplare pe care nu mi-o explic, idul meu vechi de mess si-a revenit. Din pacate, maine ma intorc – chiar asa de repede. Am sa revin maine cu poze + incheierea. Mi se pare ca s-a scris deja, insa nu ma mai grabesc. Laissez faire, laissez passer…
Nu am ajuns la Versailles, evident. Lucrurile nu merg niciodata cand exista un plan… Ne-am dus la muzeul de ieri – cel al imigrarii – insa nu am avut timp sa vedem si acvariul. Si asa am fost pe fuga. Dupa muzeu, ne-am intalnit cu Cris (nu e chiar asa de fioros precum credeam) si cu Denisa. Am baut o cafea, a doua pentru acea dimineata…
Am vizitat apoi muzeul erotismului. Singurul lucru care m-a incitat oarecum a fost partea despre prostituate. Ma intreb daca asta e de natura sa ma ingrijoreze… :p Am spus cateva prostioare, insa nu cred ca au egalat replica mea data Danielei. `Te rog sa imi spui Ana-Maria…` Duh, smart one…
La etajul cu sexul ingerilor, in caietul in care semneaza vizitatorii, am scris ceva ce nu le-am dat voie fetelor sa vada, si nu vreau sa spun vreodata cuiva ce anume.
Era sa am un moment alb inainte de muzeu, insa nu vad cum ar putea fi cineva suparat sau absent in prezenta Denisei. E o fata adorabila, cu o personalitate deosebita. As vrea sa fiu ca ea cand ma fac mare…
Dupa muzeu, am luat-o spre Buttes de Chaumont. Am baut o bere inainte, prima pe aici, de fapt cred ca prima sau a doua dupa o luna. Ne-am plimbat putin prin parc, am urcat sa admiram privelistea de sus… Am luat-o spre casa si apoi spre gara, aparent nu suficient de repede insa. Daniela a pierdut trenul si urmatorul pe care l-a gasit e maine dimineata. `E usor cand pierzi doar bani`, a spus. Just…
Maine habar nu am ce fac, ceea ce ma face sa ma simt relaxata.
Pozele nici nu le-am scos inca… Probabil voi face un post cu ele de acasa.
Intro: detest cu pasiune tastatura frantuzeasca…
Ieri am stat in Baneasa de la 2 la 4 si jumatate, cand am decolat in sfarsit… Am stat la fereastra, pentru prima data de cand am aparat. Am pozat nori, am ascultat Nightwish si am incercat sa-mi temperez nerabdarea.
Alex si Denisa ma asteptau – am avut intarziere… Ne-am dus cu masina pana la gara, de unde am luat-o pe Daniela. Ieri seara, tarziu, ne indreptam spre apartamentul lui Alex, situat intr-o zona care mi-a parut boema. Am reusit sa mancam si ne-am bagat in pat. Am avut tot felul de discutii cu Daniela, pana noaptea tarziu. Inca rad din senin, amintindu-mi-le.
De dim, am facut cumparaturi, apoi am plecat cu destinatia Clichy. Inainte de asta, am facut o scurta plimbare prin Bois de Vincennes, unde ne-a prins o ploaie care a inclus si bucatele de apa inghetata. Ne-am adapostit intr-o shaormerie unde am papat.
Vremea era urata, insa am reusit sa ajungem la Clichy. Place du Clichy, mai exact. Miller a avut zile linistite acolo, iar eu il iubesc pe Miller. Am baut o cafea in Le Petit Poucet – degetelul, se traduce. Era una din cafenelele unde se ducea. Mi-a placut, un loc shic, cu personaje cu un aer pitoresc.
Ne-am continuat promenada in Montmartre, unde am colindat magazinele de suveniruri. Cred ca am luat cate ceva pentru toate persoanele pe care le iubesc. Mai sunt doar cateva… Am vizitat Sacre Coeur, unde am fost miscata de slujba de seara – un cor de calugarite cantau foarte frumos… Ne-am plimbat pe strazi pana am reusit sa ne ratacim, a inceput sa ploua – pentru a cata oara? Intr-un final, cand oricum mainile imi inghetasera de tot, am gasit o statie de metrou chiar langa Moulin Rouge. The one. Imi place sa cred ca asta e un semn, daca exista prevestiri…
Ajunsa acasa, nu m-am putut loga pe mess, nu stiu de ce. Impreuna cu Alex, am incercat sa-mi recuperez parola, uitand ca the alternate mail era un cont de hotmail pe care nu l-am folosit de secole. Probabil a fost desfiintat. Smart girl. Anywayz, asta nu ma intristeaza prea tare: Probabil o sa renunt la acel cont, mi-am facut altul si o sa adaug persoanele carora le mai tin minte idul…
Acum Alex si Daniela gatesc pui si inca niste chestii ale caror denumire nu am retinut-o, eu ma tem sa nu provoc si alte dezastre asa ca am ramas la laptop si am admirat pozele facute – superbe – pe care nu pot sa le impartasesc, intrucat abia daca stiu sa folosesc tastatura, daramite sa redimensionez poze. Maine mergem la Versailles, cred…
Si iata ca am ajuns intr-o realitate. Alta. Nu prea m-am dumirit inca de ce si cum, insa o pauza de aici e binevenita. Ca de obicei, incerc o senzatie de usurare la gandul ca las totul si pe toti in urma, chiar si numai pentru cateva zile.
… Nu chiar pe toti. Probabil Ala e singura exceptie. Aseara, cand o conduceam la metrou, a spus ceva ironic. Nu-i sta in fire, stiam ca a spus-o ca sa ma faca pe mine sa ma simt mai bine. Era sa izbucnesc din nou in lacrimi, insa m-am oprit. Daca as putea sa aleg ceva, as fi ales sa vina cu mine. Numai ca nimeni nu m-a intrebat daca pot alege ceva.
Mi-a luat cateva zile sa imi fac bagajele si inca am senzatia ca voi uita ceva esential. Evident, nu am terminat. Am luat prea multa imbracaminte cu siguranta. Mami ma ajuta sa calc. Fusta. Nu am mai purtat fusta de nu mai tin minte cand asta toamna. Ascult Over the Hills and Far Away pe repeat. Imi vine sa chicotesc. Weet-weet si Esk ma vor astepta la aeroport. Nu le pot fi indeajuns de recunoscatoare…
Recitesc ce am scris. Sunt agitata si telegrafica. Am emotii. Diseara o sa ajung in capitala aceea cu un turn in centru Orasul invesmantat in dantela neagra. Ma-ntreb ce o sa gasesc la fiecare colt de strada, un mister, o aventura, o ghilotina?
Tarja va concerta la Bucuresti, Sala Palatului, pe 22 iunie. Cum o ador, am sa fiu acolo cat de aproape de scena se va putea, si la o eventuala sesiune de autografe, de data aceasta, fiindca sunt sigura ca voi gasi intelegere. Nu pot fi mai incantata si mai entuziasmata de atat, destinul e bun, ingeri exista. She walked alone every single day, beside me
In timp ce ascult cele de mai sus, si-mi urez sa-mi ajunga tortu cu ciocolata maine, sa mai reusesc si eu sa dansez pana nu ma anchilozez complet si sa nu ma imbat prea tare, aici puteti sa-mi urati si voi ce va lasa sufletul
Bineinteles ca exista finaluri fericite… Daca nu cred in asta, atunci sunt chiar degeaba.