Midian

Life is like walking in the rain… you can hide and take cover or you can just get wet.

Filmul acesta mi l-a lasat fratimiu pe hard, si a avut carlig la mine pentru ca din descrierea de pe imdb parea a fi vorba despre un metalhead outcast, sau cam cum m-am simtit eu in ultimele zile :p. Sa zicem ca nu era despre ceea ce credeam eu ca este, ci altceva, intr-un fel mult mai bun. Pe scurt  este o poveste despre un tata si fiu marcati de moartea sotiei/mamei, care se muta la bunica baiatului, si traiesc izolati emotional in durerea lor. Asta pana cand accidental baiatul, TJ,  intalneste un tip bizar, neadaptat pana la a fi sociopat, destructiv, care pare pasionat de a incendia lucruri  – asta cand nu le zdrobeste. Hesher se muta in casa bunicii ca din senin – intr-un moment nu era acolo, in urmatorul moment isi spala rufele in masina de spalat a familiei, si il taraste pe TJ intr-o serie de intamplari distructive, in timp ce acesta se straduieste sa faca fata pierderii pe care o suferise. Ma asteptam sa se lege intre cei doi cine stie ce prietenie la un nivel profund, lucru care nu se intampla defel. Hesher e ca o forta bruta, uneori pare nici sa nu-i pese de baiat si sa se poarte total iresponsabil, totul pana cand bunica moare si ea. Bunica fiind singura care-l atinge emotional pe Hesher… este emotionanta dar absolut fucked up si am ras extrem in timpul scenei in care bunica isi ia medicamentele, iar Hesher se decide sa-i faca un bine si o pune sa fumeze marijuana…

In afara de umorul de situatie inerent si imposibil de reprodus filmul nu-mi provocase cine stie ce sentimente adanci, pana cand, la inmormantarea bunicii, apare Hesher sa tina un discurs – in stilul lui caracteristic, adica total beat, imbracand intr-o parabola niste vulgaritati, dar reusind sa-si faca inteles punctul de vedere: oricare ar fi pierderea personala exista ceva ce ne ramane si pe care merita sa-l pretuim… In momentul in care Hesher tranteste cutia de bere de un perete in biserica si decide sa isi indeplineasca promisiunea facuta fata de batrana, ca o va scoate la o plimbare, iesind cu sicriul pe usa, deja plangeam si radeam in hohote in acelasi timp .

In final, personajele merg mai departe cu vietile lor, iar in timp ce genericul curge, spectatorul reflecteaza, poate, la faptul ca avem mai putina nevoie de eroi si mai multa de dragoste.