Posts Tagged ‘amintiri’
Acum, cat am o cafea proaspata, am zis sa detaliez si al doilea lucru la care m-am gandit zilele trecute. Cum mi-e foarte dificil, am sa incep cu sfarsitul.
Eram in metrou acum cativa ani buni, nu-mi amintesc exact cat timp sa fi trecut. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, fie autobuz, fie metrou, fie autocar sau avion, fie ea destinatia locul de munca sau alt continent, sunt cu muzica in urechi la maxim si cu o carte in maini. Stiu ca o sa-mi stric si vazul si auzul, insa nu prea ma intereseaza, nu prea vreau sa ii vad sau sa-i aud pe ceilalti. Asadar, cum stateam eu cuminte si adancita in lectura, metroul s-a oprit la o statie, niste pasageri au urcat, si am avut brusc o senzatie pe cat de inexplicabila, pe atat de intensa.
O fata se asezase pe un loc liber langa mine, si ceva la ea ma facea sa ma simt nelinistita, dureros de prezenta si de constienta de mine, atrasa si in acelasi timp dornica sa pun o distanta intre mine si ea, era ceva atat de puternic si de insuportabil la ea incat imi venea sa-mi schimb locul desi ar fi fost o impolitete nemeritata. Am cercetat-o indelung, intrebandu-ma: o cunosc de undeva? Nu-mi aminteam, si am o memorie buna. Ok, atunci poate seamana cu cineva cunoscut sau ceva la ea imi aminteste vreun lucru? M-am uitat din nou la ea, mi-o amintesc pentru ca o inventariam si nu reuseam sa pun punctul pe i. Stiu ca era frumoasa, machiata frumos insa imbracata foarte simplu, sport, de parca ar fi fost la sala. Era o discrepanta intre machiajul ei aranjat si imbracaminte, insa nu atat cat sa ma smulga din ale mele.
Dupa o perioada care mi s-a parut lunga si suparatoare, in sfarsit mi-am dat seama. Sa identific elementul care ma tulbura a fost ca si cum as fi deschis o supapa prin care sa se revarse un torent. Nu era vorba de lucruri uitate, pentru ca nu uitasem nimic, insa credeam ca nu mai acord nicio importanta. Este una sa uit ca mi-am pus cerceii pe o polita in baie in loc sa-i duc in cutia de bijuterii, si omisiunea asta sa ma sacaie. Este una sa trec pe langa Politehnica si sa-mi aduc aminte, cu nostalgie, de anii de liceu, sa zicem. Situatiile acestea mi se par copilarii si ploi de vara pe langa intamplarea cu fata din metrou, care m-a facut sa traiesc total o rememorare a unor amintiri.
Daca va intrebati ce era, era parfumul ei 
. Parfumul ei il avusesem si eu, intr-o sticluta mica, si imi placuse. Procedasem ca in adolescenta, folosindu-l doar in “ocazii speciale”. Intre timp se terminase, si-l schimbasem, nu voit, dar gasisem ceva mai placut in calatoria din Germania. Dupa ce am constientizat ca era vorba de parfum, totul mi s-a parut atat de ironic, un amanunt atat de marunt si niste amintiri ramase pe un peron sa-i gaseasca drumul inapoi la mine astfel…
Acum cateva seri, mergand pe cheiul Dambovitei, ma gandeam nu neaparat la intamplarea aceasta in sine, ci la genul acesta de intamplari. Ma gandeam la amintirile care raman suspendate undeva, se infasoara intr-un cocon si, cand te astepti mai putin, te trezesti cu o bataie de aripi de fluture pe obraz. Ma intrebam daca e la fel si pentru altii. Probabil ca nu. Ii consider niste fericiti pe cei care reusesc sa stearga totul cu un burete, fara sa ramana semne.
Sunt dimineti atat de ploioase, de gri si de egale, cand apa se prelinge innebunitor de monoton peste marginea umbrele, cand nu-mi pasa ca am intarziat si nu-mi pasa de timpul care se iroseste. Astept in statie, nici eu nu stiu pentru cat timp, zgribulita. Vad langa mine un vanzator de ziare ca apropie de un alt om care, ca si mine, asteapta autobuzul. Incearca sa isi faca cunoscuta prezenta si, cand in sfarsit persoana cealalta il observa plictisit, ii cere un foc.
Imi amintesc de zilele de vara cand eram mica, atat de mica incat trebuia ca tata sa ma tina de mana, si sa-mi ridicam capul daca voiam sa-i intalnesc privirea. Din cand in cand, pe tata il oprea cate un barbat pe strada, sa-i ceara un foc. De obicei era vorba de barbati prietenosi, care zambeau ca si cand l-ar fi cunoscut pe tata, desi nu il stiau. Era ca si cand pasiunea pentru tutun i-ar fi apropiat, iar eu priveam admirativ modul in care tata care intra in vorba cu oamenii cu atat de multa usurinta. Eu eram mica si oamenii mari ma speriau. Tata le oferea mereu cate un foc, intr-un fel tinandu-se rezervat, mandru, cum a fost intotdeauna.
Cred ca o data l-am si intrebat daca omul care ne-a oprit il cunoaste, si mi-a raspuns ca nu. Dar te-a mai oprit si acum o saptamana, ripostam cu siguranta oferita de cei 4-5 ani. Ne-a mai oprit, dar acela era altcineva. De ce? Nu avea chibriturile la el, voia un foc. Tata a fost mereu gata sa ofere sprijinul cui i-l cerea, fie ca a fost vorba de lucruri marunte sau mai importante. Curand ajunsese sa-mi placa atunci cand cineva il oprea sa-i ceara un foc, sau sa-l intrebe cat e ceasul, poate, erau lucruri care faceau parte dintr-un marunt vals prin cotidian.
Mi-am amintit de dimineata cu nostalgie de toate acestea, m-am intrebat cat de multe brichete am vazut in copilarie, daca asta se intampla pentru ca erau chibriturile mai rare sau oamenii erau altfel, mai buni, mai prietenosi. Acum nu mai e nicidecum vorba de un dans gratios prin viata, acum suntem insule care plutesc distante, cu grija de a nu se atinge, fiecare in oceanul ei de singuratate.
Pentru o fractiune de secunda, isi intrezari propria silueta reflectata de peretele de sticla. Avea in ea ceva de felina. Constatarea o multumi. Se intoarse la masa si se aseza pe canapeaua din fata lui, docila. Comme il faut. Peste cateva saptamani avea sa se gandeasca la faptul ca, paradoxal, i-ar fi necesara o scena unde sa poata sa fie ea insasi. Dar se afla in public si juca perfect.
Era un joc de umbre. Nu la figurat, ci cat se poate de la propriu, nemaipomenit de fizic, tangibil, si imediat. Cateva suvite de par ii umbreau gatul. Ea relua discutia lejer, stapana pe sine, in timp ce acele umbre exercitau asupra-i o fascinatie vampirica. Vazuse un film prostut cu cateva zile inainte si cateva replici ii jucau in minte ca niste ecouri. If only you could realize how sensual you are… sexy… sex…
Iesind afara, realiza ca peste cateva minute aveau sa se desparta. El avea sa plece. Un amanunt mentionat de P, intr-o conversatie oarecare, ii reveni in minte si nu-i dadea pace, pentru ca se gandea sa procedeze exact la fel. Sa-l sarute pe buze, brusc si fara nicio explicatie. Panica se impletea cu placerea, in timp ce gustul si consistenta buzelor lui, pe care le musca, erau aproape reale. Se simtea sedusa si ingrozita de violenta imaginatiei ei. Secundele treceau iar ea venea din ce in ce mai aproape de acel moment, si stia ca o va face.
Se despartira strangandu-si mainile, senini. Ea si intunericul ei se indepartara in josul bulevardului, cu pasi de felina. Noaptea avea sa o inghita si sa puna intre ei, implacabil, distanta, dar nu si uitarea.