Posts Tagged ‘alegeri’
Am acest text de ceva timp in cap, dar nu l-am pus pe tastatura, de teama sa nu para siropos. Acum sunt sigura ca o sa fie exact asa, insa imi asum riscul, poate e cineva care are nevoie de el dintre cei care ma citesc. E doar un punct de vedere. Nu am pretentia niciunei intelepciuni de viata, si a niciunui echilibru sau nirvana atinse, ar fi stupid.
Dar iata. Daca sunteti intr-o situatie in care pierdeti ceva, orice: oameni, afectiune, lucruri, promisiuni, vise, dupa ce ati facut totul sa le pastrati si vedeti ca nu se poate, lasati-le sa se duca. Peste un timp, veti ajunge intr-un punct in care totul va fi mult, mult mai bine, mult mai luminos, si veti avea incomparabil mai mult fata de situatia initiala.
Mi-e absolut groaza de ideea ca ar putea exista realitati alternative, si ca exista pe undeva o Ana care nu a pierdut nimic in ultimii doi ani (sa zicem), care a ajuns sa aiba tot ceea ce credea ea ca isi doreste in acel moment. Sigur ca imaginea ei in mintea voastra ar fi fost mult mai lustruita, dar nu ar fi avut niciunul din momentele si din lucrurile astea pe care sunt convinsa ca multi le privesc ca fiind marunte si nesemnificative si care o fac sa se simta plutind de incantare. Sunt recunoscatoare intamplarii ca a stiut sa aleaga mai bine decat mine, si in acelasi timp mai bine pentru mine.
Asta era totul, boyz and girlz. When in doubt, smile. Sunt sigura ca veti gasi o intreaga lume pe care nici n-o credeati acolo, gata sa va zambeasca larg inapoi.
Nu stiu ce sa fac cu blogul asta, cateodata imi vine sa-l inchid. Sau sa-l las in plata cui l-o vrea. Nu mai am ce istorisiri triste sa va spun, ma simt extraordinar de bine, aproape senzorial. Absolut totul e o mica incantare, de la inceputul de dimineata racoroasa, la ciocolata care ma asteapta la birou. Daca m-as gandi pentru o secunda mai profund, aproape as ajunge la periculoasa concluzie ca ma iubesc. Si toate astea nu intereseaza pe nimeni, decat pe mine. Stiu insa ca aveam un grup de fani care-mi prevesteau un sfarsit funest, asa ca poate scriu ca sa-i linistesc. Nu ca as fi crezut vreodata ca standardele lor limitate se vor aplica in cazul meu. Insa, cu totul si cu totul intamplator (este ceva intamplator?), nu o sa mor nici singura si nici nefericita. Rasul meu e sincer. Infernul pe care vi l-ati cladit, e o chestiune de alegere personala. E-adevarat, m-ati folosit ca sa adaugati o caramida in plus la baza lui, insa am plecat de-acolo.
N-am sa ma mai intorc niciodata.
Timpul nu era in trepte, ci in cercuri.
Am apasat nervoasa butonul din dreptul usilor autobuzului, si am coborat in pustietate. Singura solutie era sa ma intorc pe jos. Seara inghitise bulevardul si cladirile se iteau pe margini, amenintatoare. Priveam dunga neintrerupta, de culoare galben-inchis, trasata pe mijlocul trotuarului, si ma gandeam la cararea de caramida galbena a lui Dorothy. Ceva straniu si nedefinit, ca umbra unei stafii, parea a se prefigura dincolo de ferestrele incadrate de gratii ale unei case cu destinatie imposibil de ghicit. Un paznic a croncanit amenintator. Nu am parasit nici o clipa cararea galbena, eram convinsa ca magia ei ma va apara. Copacii erau de hartie creponata, luminata slab. Eram convinsa ca toamna vor cadea din ei origami pentru copii cuminti.
Un zid solid, cenusiu, era inceputul reintrarii in realitate. Prezenta lui ma ocrotea, asa ca am parasit cararea galbena si am inaintat cu un pas mai sigur. Ajunsa din nou in statie, am vazut, ironic, apropiindu-se acelasi autobuz pe care il luasem prima data. M-am gandit cum ar fi sa nu mai ajung niciodata la destinatie, ci sa urc din nou in acelasi autobuz care nu ma ducea unde trebuie, sa cobor dupa o statie, sa ma reintorc pe jos, si tot asa, la nesfarsit. Eram urmarita de cercuri, si am impresia ca ele ma pot oricand inghiti.
Am lasat autobuzul sa plece si l-am luat pe urmatorul. Am ales ce trebuia. Am ajuns in locul unde trebuia sa fiu, intr-o lume frumoasa si buna. Vrajile pot fi rupte.