Pentru ca toata lumea se agita in jurul disparitiei ei si o tragea inapoi fara sa se deranjeze sa o intrebe ce-si doreste, a mancat o jumatate de rodie, spunandu-le ca a fost amagita, ca i-a iesit din minte ca astfel va fi legata de el pentru o vesnicie. O deranja faptul ca trebuia sa recurga la prefacatorie si pretexte ca sa-si vada dorintele implinite, insa pe moment nu a gasit alta solutie. Si, in fond, o stramoasa a omului isi infinsese dintii, imprudenta, intr-un fruct – exista deci un precedent.
Nici asa nu au lasat-o sa respire in voie, tot a trebuit sa se multumeasca cu un compromis. Urma sa petreaca o perioada de timp la suprafata, la lumina, unde fusese izolata intr-o lume idilica de singuratate, flori de camp si rasarituri blande. Urma sa se plictiseasca de zilele toride care aveau un fel aparte de a trece cat mai lent, si sa rasufle mai in voie abia dupa ce se lasa intunericul, cand o mai racorea luna si o adiere slaba de vant.
Cand supliciul se incheia, cobora in Underworld, unde era regina. Se imprietenise cu intunericul care-i dadea un sentiment de acasa, unde umbla in voie petrecuta de fosnete care o imbratisau. Daca un muritor ar fi cunoscut provenienta lor, sangele i s-ar fi transformat in sloiuri de gheata, insa ea le zambea ca unor copii pierduti si regasiti. Nu avea nevoie sa-l vada ca sa stie ca era acolo, pentru ca el era prezenta care insufletea neantul, legatura invizibila care transforma haosul in unitate. Nu avea nevoie propriu-zis nici macar de prezenta lui fizica, pentru ca in zilele absurd de lungi de vara torida, cand ratacea fara astampar printre florile aprinse de maci, stia ca departarea si apropierea sunt niste cuvinte seci cand e vorba de fiinte care au fost creeate din aceeasi substanta. Intr-un fel care scapa intelegerii celor din lumea exilului ei solar, ea era el. In tenebre, printre strigatele deznadajduite ale damnatilor, uneori, degetele ei mici si palide il intalneau, si atunci era ca si cand si-ar fi intalnit reflexia in oglinda si si-ar fi dat dintr-o data seama cat e de frumoasa, ca si cand ar fi ajuns pe o insula exotica si pustie, ca si cand s-ar fi imbratisat pe sine, transfigurata de o familiaritate stranie.
Ceea ce ador la Lynch e ca, dupa ce vizionezi cateva din filmele lui, te face atent la urmatorul si te face gata sa vezi inauntru tau, mai degraba decat sa urmaresti niste imagini pe un ecran. Privind filmuletul de mai sus, ma gandeam ca personajul care apasa pe buton face ceva interzis / vedeam in bilele acelea globulele rosii, aveam in minte imaginea sangelui care curge, ideea de viata, vitalitate. Mai tarziu m-am gandit ca un buton rosu se mai apasa si in situatiile-limita, pentru a cere ajutor. Fascinant cum totul e in mintea noastra, cum orice percepem printr-un filtru subiectiv. E de mirare ca ne intelegem. Asta daca ne intelegem – probabil nu ne intelegem cu adevarat, ci la suprafata, cat sa functionam ca societate. Am avut intr-o noapte, intr-una din saptamanile trecute, o senzatie de intelegere completa intre mine si cineva, desi discutia se purta in jurul unui subiect banal. N-a fost o revelatie pe care sa ma bucur sa o sarbatoresc, pentru ca realizez cat de iluzorie poate sa fie. Peste cateva luni pot sa-mi dau seama ca am fost perfect straini intotdeauna.
Si melodia mi se adreseaza, oarecum 
Ok, trebuie neaparat sa-l vad live, acum intrebarea e pana unde va trebui sa calatoresc. Pentru ca la noi nu stiu pe cine sa opresc si sa-i zic sa terminam cu Metallica, Aerosmith, Bon Jovi sau, mai rau, Amy Winehouse, si sa mai luam si muzica in considerare .
S-a terminat si festul, de ceva vreme. Ultima zi nu a fost, pentru mine, cu nimic mai memorabila. Despre Whitesnake, inca dezbatem daca a fost playback sau nu. Pe mine nu au reusit decat sa ma faca atenta la ei pentru o secunda, atunci cand au intepretat ‘Is This Love?’. Judas Priest au reusit sa stranga un public mai consistent. Si mai entuziast, as zice. Eu eram prea obosita, si ii mai vazusem o data, dar a fost dragut sa ascult atata puhoi de lume fredonand la unison ‘Breaking the Law’, asta sub privirile amuzate ale fortelor de ordine.
In continuare, culisele acestei industrii mi se par absolut fascinante, cu accente lynch-iene. Stiu sigur ca daca as fi eu domnul fost impresar al lui Michael Jackson, as detesta sa mi se adreseze cei din jur cu amestecul acela de deferenta si teama. Probabil le-as zice: chill, mate, and have another beer. Probabil din cauza asta nici nu o sa ajung in locul lui, sau in orice pozitie de putere.
Din backstage-ul celuilalt fest rival, aflu ca au avut parte de un public mult mai numeros, si ca au existat mult mai multe distractii specifice unei astfel de manifestari, tip restaurante, camping, magazine, jocuri etc, pe care nu le regret defel. De fapt, conceptul nu ma atrage. Vorbeam cu unul dintre amicii si comentatorii mei de pe blog si ii povesteam cata nostalgie resimt dupa perioada 2005-2006-2007. Bucharest Metal Nights in Baza militara, momentele cand Negura Bunget veneau la un concert pe an cel mult, printr-un club inghesuit – concertul acela cand au proiectat ‘Norilor’, in Viking. Felul in care ma emotionam si asteptam numarand zilele din calendar un concert mare, pe care apoi il discutam cu prietenii saptamani intregi. Serile cand cautam pe dc melodii rare si albume, si cand ne scriam cd-uri unul pentru celalalt (am gasit ultimul Qntal, hai sa ti-l dau si tie). Ma simt de parca am pierdut un paradis. Tot universul acesta al evenimentelor de amploare si de rasunet nu va reusi sa ma ‘prinda’, sufleteste, niciodata.
Confuzia si zapaceala imi par in continuare prezente in privinta organizarii (rad in sinea mea copios, dar hai sa nu dau din casa), si ieri am avut probabil cateva sute de oameni in public. Nu cred ca la Sabaton au fost 500. Nu am fost on duty, asa ca am stat sa vad show-ul, dar doar la Monarchy, BooN si Sabaton (nu ma intereseaza Mishu si mecanicii…).
Pe Monarchy nu cred ca i-am prins de la inceput, insa oricum mi-au placut. Stiam de ei din auzite, dar nu mai ascultasem pana ieri. Solistul este foarte charismatic. BooN au fost foarte plictisitori si in plus. Sabaton… probabil o sa va surprind dar pe mine m-au convins. Nu au avut un public numeros, cum spuneam, dar au stiut sa-l tina antrenat. Nu mai tin minte care a fost ultimul concert la care sa ma fi agitat atat… 
Nu stiu daca e meritul formatiei sau o stare de spirit, cert e ca ma simt foarte plina de energie chiar si acum, desi ma dor incheieturile de la picioare si absolut orice e conectat de cap.
Daca nu ati ajuns la acest festival, va spun sincer ca nu aveti ce regreta. Titlurile pompoase gen ‘cel mai bun festival al verii in Romania’ cred ca ar putea sa se duca lejer si meritat in directia Sibiului, lucru pe care il voi cerceta indeaproape luna viitoare.
Sincera sa fiu, ma bucur in sinea mea ca se intampla. Nu stiu la Bestfest ce a fost, dar din ce am auzit e la fel. Vreau sa zic ca publicul pentru cele doua mari festivaluri rivale e subtire, sper ca asta e un semn ca lumea s-a saturat de evenimentele mainstream. Sper ca in curand nu voi mai fi una din putinele voci care sustine ca e vorba de muzica la un eveniment, nu de artificii (cu sensul figurat al termenului), iar cand e vorba de muzica, e vorba de traire si de autenticitate, nu de superficialitate.
Am vazut foarte multi oameni in ultimele doua zile care mi-au lasat impresia ca sunt total confuzi si nu stiu ce fac. Dupa ce am citit asta, mi-am dat seama ca nu e doar o impresie… In rest, totul mi s-a parut palid, sters, fad. Am gasit ieri un singur lucru dragut, un stand cu imbracaminte rock pentru copii, i-am luat nepotelului meu ceva. Mi-am gasit prieteni sau cunoscuti pe care imi face placere sa-i revad. Am revazut mult mai putin persoane non-grata, si am reusit sa comunic frumos cu ele daca nu ne-am putut preface ca nu ne-am vazut sau nu existam. Show-ul a fost palid, Prodigy mi s-a parut ca se straduiesc si atat. Imi place mai mult line-up-ul pentru zilele urmatoare, dar nu plec cu nicio asteptare la drum. As putea sa adaug multe lucruri la ultima parte a frazei, dar aman.
Cine vine la festival si vrea sa ma vada sau sa schimbam cateva cuvinte, ma gaseste tot festivalul in cortul alb din spatele FOH-ului. Daca nu stii ce inseamna FOH, ur gay :p
Poate ca nu exista pentru niciunul dintre noi un loc unde sa traim. Stim insa ca el exista undeva, si, daca l-am gasi si-am trai acolo macar o clipa, ne-am putea socoti fericiti. Locul vostru al putea fi aici, spuse el, tremurand de frig, ca si cum niste aripi larg deschise ne-ar fi invaluit intr-o umbra rece. Al meu, de asemenea.
Acum, cat am o cafea proaspata, am zis sa detaliez si al doilea lucru la care m-am gandit zilele trecute. Cum mi-e foarte dificil, am sa incep cu sfarsitul.
Eram in metrou acum cativa ani buni, nu-mi amintesc exact cat timp sa fi trecut. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, fie autobuz, fie metrou, fie autocar sau avion, fie ea destinatia locul de munca sau alt continent, sunt cu muzica in urechi la maxim si cu o carte in maini. Stiu ca o sa-mi stric si vazul si auzul, insa nu prea ma intereseaza, nu prea vreau sa ii vad sau sa-i aud pe ceilalti. Asadar, cum stateam eu cuminte si adancita in lectura, metroul s-a oprit la o statie, niste pasageri au urcat, si am avut brusc o senzatie pe cat de inexplicabila, pe atat de intensa.
O fata se asezase pe un loc liber langa mine, si ceva la ea ma facea sa ma simt nelinistita, dureros de prezenta si de constienta de mine, atrasa si in acelasi timp dornica sa pun o distanta intre mine si ea, era ceva atat de puternic si de insuportabil la ea incat imi venea sa-mi schimb locul desi ar fi fost o impolitete nemeritata. Am cercetat-o indelung, intrebandu-ma: o cunosc de undeva? Nu-mi aminteam, si am o memorie buna. Ok, atunci poate seamana cu cineva cunoscut sau ceva la ea imi aminteste vreun lucru? M-am uitat din nou la ea, mi-o amintesc pentru ca o inventariam si nu reuseam sa pun punctul pe i. Stiu ca era frumoasa, machiata frumos insa imbracata foarte simplu, sport, de parca ar fi fost la sala. Era o discrepanta intre machiajul ei aranjat si imbracaminte, insa nu atat cat sa ma smulga din ale mele.
Dupa o perioada care mi s-a parut lunga si suparatoare, in sfarsit mi-am dat seama. Sa identific elementul care ma tulbura a fost ca si cum as fi deschis o supapa prin care sa se revarse un torent. Nu era vorba de lucruri uitate, pentru ca nu uitasem nimic, insa credeam ca nu mai acord nicio importanta. Este una sa uit ca mi-am pus cerceii pe o polita in baie in loc sa-i duc in cutia de bijuterii, si omisiunea asta sa ma sacaie. Este una sa trec pe langa Politehnica si sa-mi aduc aminte, cu nostalgie, de anii de liceu, sa zicem. Situatiile acestea mi se par copilarii si ploi de vara pe langa intamplarea cu fata din metrou, care m-a facut sa traiesc total o rememorare a unor amintiri.
Daca va intrebati ce era, era parfumul ei . Parfumul ei il avusesem si eu, intr-o sticluta mica, si imi placuse. Procedasem ca in adolescenta, folosindu-l doar in “ocazii speciale”. Intre timp se terminase, si-l schimbasem, nu voit, dar gasisem ceva mai placut in calatoria din Germania. Dupa ce am constientizat ca era vorba de parfum, totul mi s-a parut atat de ironic, un amanunt atat de marunt si niste amintiri ramase pe un peron sa-i gaseasca drumul inapoi la mine astfel…
Acum cateva seri, mergand pe cheiul Dambovitei, ma gandeam nu neaparat la intamplarea aceasta in sine, ci la genul acesta de intamplari. Ma gandeam la amintirile care raman suspendate undeva, se infasoara intr-un cocon si, cand te astepti mai putin, te trezesti cu o bataie de aripi de fluture pe obraz. Ma intrebam daca e la fel si pentru altii. Probabil ca nu. Ii consider niste fericiti pe cei care reusesc sa stearga totul cu un burete, fara sa ramana semne.
Va amenintam ca am sa va mai atrag atentiei daca descopar lucruri dragute de iesit in oras. Intre timp s-a intamplat un lucru, apoi alt lucru si apoi un altul, urmarea a fost ca parea ca sunt condamnata la Centrul Vechi (si acolo, la cel mult doua-trei locuri)… Insa existenta mea fiind sub o zodie a imprevizibilului, tot am mai ajuns in niste locuri inedite si am zis sa va spun si voua despre ele.
Acum cateva saptamani am fost in Ceainaria Rendez-Vous (cea de la Universitate). Este un loc dragut de iesit, linistit, probabil potrivit pentru o intalnire (noi eram la o aniversare). Am baut o ciocolata cu scortisoara, combinatie de care nu mai auzisem, si care are un gust delicios, eu ador scortisoara. Minusuri – aerul conditionat care ne batea, unora, direct in fata :p
Apoi, zilele trecute, la sugestia unui cunoscator (vezi, am recunoscut-o – astept commuri si like-uri :p) am mers in Godot Cafe. Este langa Club A si vizavi de Argentin, deci foarte usor de reperat. Arata foarte bine inauntru, spatios, decorat cu costume de epoca, cu o scena pe care am inteles ca se produc diverse concerte, de pian si nu numai (noi nu am mai stat cat sa asistam si la un show, insa insotitorul meu m-a pus in tema). Mi-a placut si personalul, o fata foarte draguta si amabila. Am baut un capuccino french cu vanilie, suna mai bine numele decat gustul, insa mi-a facut cu ochiul o oferta variata de sucuri de fructe naturale.
Inchei aceste recomandari cu inca una pe care am stat in cumpana daca sa v-o dezvalui sau nu. Sper sa nu navaleasca toata lumea acolo in urma acestui post, insa nu cred ca am atat de multi cititori asa ca imi voi asuma riscul . In ultima vreme am ajuns sa iubesc asa, unpic, Parcul Carol, si in afara de peisaj mai am un motiv – este o terasa acolo in care se servesc hamsii, lucru pe care l-a descoperit Angel. Ah, hamsii prajite, cu mamaliguta si cu o portie optionala de mujdei… Singurul minus sunt manelele care vad ca sunt prezente in unele nopti., live si in direct Alte plusuri: personal amabil, prezenta unor pisicute care ma pot ajuta pe mine cu capetele si cozile de la hamsii. E superb sa stai la terasa aia pana seara tarziu, ieri ne-am intors, unii mai bine dispusi altii mai adormiti, tarziu dupa miezul noptii. O plimbare nocturna, in taxi, pe strazile nefiresc de pustii, a fost prilejul unor reflectii pe care probabil le voi detalia cu alta ocazie .
Acesta devine un blog despre Peter Murphy, A Game of Thrones, o dezamagire generala, si moduri de pierdere a timpului liber, daca exista.