Erau atat de multe nimicuri importante pe care credeam ca le-as putea spune, pana cand am trait un moment desavarsit, intr-o dupa-amiaza oarecare. Alergam pe trecerea de pietoni, pe rosu, in mijlocul unei intersectii mari, de obicei aglomerata. Soarele avea o lumina perfecta, pe care nu o are decat toamna, o lumina lipsita de nuanta aspra si taioasa a verii, o lumina blanda, aproape melancolica ea insasi, daca asa ceva ar fi posibil. Ascultam Alcest in casti, cu volumul la maxim, si alergam ca sa ajung la timp la o intalnire cu Ange. In acel moment, exact cand alergam si ascultam muzica, am trait o armonie perfecta, de parca eram in acelasi timp acea lumina, acea muzica, acei trecatori din juru-mi, acel cer senin. Eram totul si eram eu, proiectata in milioane de imagini, milioane de franturi refectate in mine. Clipa a durat exact cat bataia unei aripi de fluture, pana cand sa ma intorc inapoi in prezent, insa amintirea ei mi-a ramas draga.
Ce as mai putea sa spun, cand orice alte preocupari imi par futile, cand stiu ca oricum nu putem sa comunicam nimic, ne pacalim doar cand folosim cuvinte din spatele carora ramanem straini unul altuia, insule de singuratate…
“Fantoma iese din scena” este una din recentele achizitii facute de fratele meu D., care mi-a spus despre Philip Roth ca era vazut ca un mare perdant la decernarea Premiilor Nobel. Evident, asta a functionat ca un carlig pentru mine sa-i citesc cartea, pentru ca eram curioasa ce e atat de extraordinar la el incat sa existe opinia generala cum ca ar merita un Nobel.
Pe mine nu m-a convins, dar imi spun de cateva zile ca trebuie sa scriu despre el, din niste motive. Unul ar fi pentru ca in carte e vorba (si) despre 9/11 si impactul atacurilor teroriste in constiinta personajelor. Jamie, personajul principal feminin, e bulversata de 9/11 si de rezultatele ulterioare ale alegerilor si isi doreste sa paraseasca New York-ul si pentru a se pune la adapost, nu numai pentru a avea linistea necesara creatiei. Anul acesta, in curand, se implinesc 10 ani de la 9/11 si mi-am amintit de o idee care m-a impresionat teribil in “Fratii Karamazov”, cum ca noi toti suntem responsabili si noi toti suferim pentru un rau, o nedreptate, o agresiune, chiar daca nu suntem direct implicati si putem sa ne spunem, rational, ca nu ne priveste. Cred ca la o singura prietena, acum foarte mult timp, in facultate, am intalnit un mod de gandire similar (nu stiu daca era influentata de Dostoievski pentru ca nu stiu daca-l citise sau nu), si-mi amintesc ca si atunci ma emotionase in egala masura. Nu cred ca cineva, indiferent de credinte, convingeri, poate sa ramana imun, indiferent imaginilor de la World Trade Center. Stiu ca suna foarte naiv, insa sper sa nu mai suferim – sper sa ni se dea un timp sa ne vindecam.
Dar 9/11 nu e subiectul principal al romanului, e mai degraba un context. E vorba, in linii mari, despre un scriitor batran si bolnav care, dupa o lunga perioada de recluziune, are un ultim impuls catre viata. Reintors in New York, face o pasiune pentru aceasta mult mai tanara si intrucatva Lolita-like Jamie. Mie mi-a lasat imaginea unei Lolite ceva mai mature si mai sofisticate, inveshmantata in cashmir. Al doilea lucru pe care voiam sa il retin e ca, in momentul in care personajul principal, Zuckerman, incepe sa scrie lungi dialoguri imaginare intre el si Jamie, cu indicatii de regie, si cu personajele notate “El” si “Ea”… ei bine in acel moment am vrut sa arunc cu Roth de pereti 
) Mi se parea un procedeu atat de la indemana si de cliseic, sa recurgi la un dialog imaginar intre doi indragostiti… cati dintre noi nu au facut-o? Cati dintre noi nu si-au imaginat macar o data cum ar putea decurge o convorbire cu o persoana pentru care au o pasiune… Nu mai gasesc exact fragmentul de dialog (tocmai am frunzarit cartea de cateva ori), in care el ii spunea ei ca este o enigma si ea lui ca adora enigmele… sau ceva pe-aproape – moment in care nu stiam daca sa rad, sa ma supar sau sa-l iubesc pe autor pentru ca-mi toarna genul asta de fraze. Ei, in cele din urma Roth m-a cucerit cu dialogurile lui romatioase, desi nu i-o iert. Si pentru ca a doua oara nici nu ma mai prinde ca-l citesc, o sa raman cu o urma de eterna suspiciune de cabotinism la adresa lui Philip Roth, dar si cu o simpatie. E o dualitate pe care va trebui sa o impac ).
Detest persoanele care, atunci cand facem cunostinta, imi strang mana atat de slab si de lesinat incat parca mi-o dau sa le-o duc la groapa. In special nu-mi place ca o femeie sa-si lase mana moale intr-a mea, parca la ele intalnesc acest obicei dezgustator mai des decat la barbati, desi uneori si la ei e cazul. Ma amuza surpriza din ochii lor cand intalnesc o mana ferma, rad in sinea mea spunandu-mi ca habar nu au si nu se asteptau la asta. In mediul profesional mi s-a intamplat de multe ori sa fie lumea surprinsa cand vedeau cat de hotarata le intind si le strang mana. Dar revenind, la femei o mana moale mi se pare un semn de caracter moale, nehotarat, prefacut, sters. Eu strang mainile pe care le intalnesc cu hotarare, privesc oamenii in ochi, vorbesc cu voce tare, rad din inima sau ma fastacesc natural – daca ma pierd si ma emotionez, asta simt, nu joc teatru.
Ah, si ce mai detest e obiceiul de a saluta oamenii cu un sarut pe obraji. Hai sa te pup. Hai sa nu. Pentru ca eu sarut si imbratisez oameni care au un loc aparte in sufletul meu, nu pe toata lumea, fara deosebire. Hai sa nu mimam sentimente cand nu e cazul…
In seara aceasta am constientizat ca traiesc un moment perfect, si singura teama este ca acest moment sa nu treaca
Saptamana aceasta mi-a venit comanda de la Nemira, care consta in urmatoarele:
- “Substanta M” de Philip K Dick, “Festinul ciorilor” de George R R Martin si “Regii nisipurilor” de acelasi, pentru mine.
Am inceput sa citesc “Festinul ciorilor” dar sunt dezamagita ca urmareste personaje mai mult decat secundare in loc sa revina la ce ma interesa pe mine. De exemplu, capitanul garzilor fratelui Viperei Rosii… pentru Oberyn mi-am pierdut interesul imediat dupa duelul unde s-a lasat omorat ca un prost, preferand sa stea de vorba in loc sa-i taie limba lui Gregor Clegane. Acum, de ce m-ar interesa punctul de vedere al capitanului fratelui lui?… mi-era clar ca cei din Dorne urmau sa se burzuluiasca :p
Singurul lucru interesant e ca par a exista mai multe moduri de a invia in aceasta lume, lucru care ma intriga. Ceilalti, inecatii, plus preotii Zeului Rosu care mai tamaduiesc cate o rana fatala. Asta reduce din impactul emotional cand aflu ca a mai murit cineva, pentru ca deja ma astept sa revina la viata intr-un fel sau altul.
- “Cartea rusinilor” de Jean-Pierre Martin si “Adancurile cerului” de Vernon Vinge pentru fratele meu D. Posibil sa ma intereseze primul titlu.
- “2001: Odiseea spatiala” intr-o frumoasa editie hardcover pentru fratele meu M. Si asta ma intereseaza.
Pe langa acestea, am cumparat primele doua carti de Pascal Bruckner care s-au dat cu Gazeta Sporturilor (ciudata asociere). E vorba de “Luni de fiere” si “Hotii de frumusete”. M-am apucat si de “Luni de fiere”, care a atras tot felul de comentarii complice si ghiduse, cum ca citesc literatura porn. Seriously, grow up, ppl.
De fapt am trecut de jumatate din “Luni de fiere” (deci sunt la 15 zile sau asa ceva :p) si, desi e bine scrisa, mi se pare ca o bijuterie imperfecta. Franz si-a poetizat deviatiile derivate din adoratia pentru Rebecca, iar acum declara ca il apasa si il plictiseste, in vreme ce mie alaturarea dintre saturatie si iubire mi se pare la fel de neplauzibila precum respiratia pe Marte, fara aparate de oxigen… In fine, probabil ca eu si Bruckner suntem, din nou, doua trenuri care nu se intalnesc atunci cand trebuie.
Cred, sau cel putin sper, ca voi opri achizitiile de carte momentan, pana parcurg o parte din ce am, mai ales ca vine concediul si o sa-mi prinda bine in lungile calatorii care urmeaza 
.
Imi lipsesti.
De-as grai in limbile oamenilor si-ale ingerilor, iar banu nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval zanganitor. Si de-as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si-atata credinta de-as avea, incat sa mut si muntii, iar bani nu am, nimic nu sunt. Si de-as imparti toata avutia mea si de-as da trupul meu ca sa fie ars, iar bani nu am, nimic nu-mi foloseste. Banul indelung rabda; banul e binevoitor, banul nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Banul nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda… Si-acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si banul. Iar dintre toate mai mare este banul.
Aceasta adaptare inedita a capitolului 13 din Corinteni ii apartine lui George Orwell si deschide romanul ‘Aspidistra sa traiasca!’, partial autobiografic si pe care Orwell a trebuit sa-l rescrie, se pare, pentru a elimina o serie de nume de firme sau persoane binecunoscute publicului acelor vremuri, ba chiar niste presupuse obscenitati, nebunaticul. Daca mai adaugam si venirea razboiului, care a dus la pierderea unui numar important de exemplare, devine destul de dificil sa reconstituim textul original.
Aspidistra este o planta de apartament foarte rezistenta la conditii vitrege, simbol al suficientei burgheze, cae-l urmareste pe George Comstock in incercarile sale de a se detasa de lumea banului si a succesului si de a trai o viata in afara stradaniilor de a reusi in viata, pentru a scrie poezie. George nu reuseste decat sa se adanceasca in umilinta si saracie, pentru a fi nevoit sa capituleze in final, reintorcandu-se la slujba lui bine platita din domeniul publicitar. Scriitura are cand accente sumbre, cand umoristice, si mi se pare oarecum ironic faptul ca Orwell a declarat ca e nemultumit de ea, insa a scris-o pentru bani.
Pe Orwell probabil il stiti ca autor al ‘Fermei animalelor’ si ’1984′, insa mi-as permite sa adaug si Aspidistra ca recomandare, mai ales ca subiectul ei e atat de actual, si nu cred sa se demodeze multa vreme de acum inainte. Ca sa-mi linistesc putinii cititori care remarcau ca citesc prea mult, am o viata, insa cartea aceasta a fost parcursa in 3 zile din care de ieri seara pana azi la orele pranzului am stat aproape numai in pat, nesimtindu-ma bine, ceea ce evident nu ne dorim dar ne lasa mult timp pentru lectura.
Prima mea intalnire cu dl. Dostoievski a avut loc prin anii studentiei, cand am citit Crima si pedeapsa, urmata, cred, de Jucatorul, care mi-a fost recomandata de fostul decan, la un curs de riscuri la bursa. Am imprumutat apoi Demonii dar nu cred ca am inteles mare lucru. Oricum, in acea perioada Dostoievski nu a avut vreo influenta majora asupra-mi, in sensul ca nici nu l-am detestat, nici nu mi-a placut in mod deosebit. Am ramas cu ideea ca ar trebui totusi sa citesc si Idiotul si Fratii Karamazov, insa din pacate pe atunci se gaseau mai putine carti in biblioteci, iar timpul si resursele mele erau mai limitate.
Din fericire aceste eterne colectii de carti care s-au inventat ca sa se mai vanda, probabil, ziarele, mi-au adus ambele romane foarte repede la indemana. Dupa Idiotul parerea mea despre dl. D s-a schimbat, pentru ca a reusit sa ma faca atenta, si sa empatizez ocazional cu unele din personajele sale. Desi am auzit pe foarte multi ca l-au citit in adolescenta, inclin sa cred ca e o lectura mai degraba potrivita pentru maturitate.
Fratii K, care m-a facut sa intrerup lectura pasionata a seriei Cantec de gheata si foc, este un roman foarte inchegat, care m-a facut sa exclam ocazional ‘ce meserias e dl. D’, spre amuzamentul prietenilor. Este o poveste cu o intriga deloc devenita anacronica dupa atata timp de cand a fost scrisa, si careia i-ar sta bine intr-o ecranizare cu accente pe partea psihologica. Cu riscul de a face lumea sa-mi sara in cap voi spune totusi ce nu imi place la dansa…
Personajele sunt prea in alb-negru. Aliosha e un caracter angelic, Smerdeakov, un personaj negativ prin excelenta, si, cu exceptia partiala a lui Dmitri, restul par croiti dupa acelasi tipar de bine sau rau. Iar, dupa cum viata ne-a demonstrat-o cu prisosinta pana acum, binele si raul absolut nu se afla pre lume intr-un singur individ :p Pe urma, ele vorbesc mult, dar foarte mult, in discursuri foarte lungi si in orice moment sau cu oricine, despre Dumnezeu, rai si iad, scl. Ii spuneam unui drag si foarte incult prieten ca probleme sau framantari de natura spirituala cred ca are orice om de pe lume, indiferent de gradul lui de cultura. Totusi, sa vorbesti despre asta neintrerupt, si cu servitorii sau cu vizitiul, in viata de zi cu zi mi se pare ca aduce o nota de livresc, asta daca nu cumva asa se obisnuia sa se discute in acele vremuri (caci eu sigur nu vorbesc despre lumea de dincolo cu taximetristul…). Eu am gasit asta oarecum obositor dupa un timp. Mai ales ca nu inteleg de ce parte a baricadei vrea sa se situeze dl. D, dar are un stil de a prezenta demonicul ca pe ceva atractiv, prin aerul sau misterios, si binele… hai sa zicem ca ni se infatiseaza cam banal.
Mai e un lucru care m-a dernajat spre final, in episodul in care Liza se indragosteste de Ivan (lucru care nici nu inteleg la ce e necesar in desfasurarea actiunii, dar in fine), ii inmaneaza acel bilet prin Aliosha, apoi se autopedepseste mutilandu-si degetele in pragul usii. Remarca o colega ca ne crestem copiii cu basme cu printi, printese si happy ending-uri, si intr-un fel ii ajutam sa-si creeze false valori, caci lumea nu e asa. Poate are un point, insa ceea ce m-a revoltat intrucatva e ca mai in toata literatura pentru oameni mari, marile iubiri, cele adevarate, adanci, puternice, patimase, se sfarsesc prost si, pana sa se sfarseasca prost, provoaca o gramada de suferinta. La ce i-ar folosi unei adolescente care isi descopera niste sentimente si le impartaseste o asemenea exaltare destructiva? As vrea sa intalnesc in paginile unei carti o poveste despre o iubire mare, fericita sau nu, dar care sa nu provoace la personaje nevoia obsesiva de a da cu ele insele si cu altii de pereti.
Dar ca sa nu ma focusez numai pe negativ si sa mi se reproseze ca am pierdut esenta, personajele sunt extraordinar de interesant redate din punct de vedere psihologic, am stat pana in ultimul moment incordata, intrebandu-ma daca Smerdeakov a fost ucigasul sau nu, pentru ca de banuit l-am banuit din prima clipa, insa nu aveam certitudinea… Sunt niste fragmente magistral scrise, dintre care: capitolul care il opune pe Iisus la a doua venire a sa inchizitorului, cel despre viata staretului Zosima (mi-a placut si m-a emotionat ideea conform careia fiecare din noi se face vinovat si responsabil pentru orice rau existent in lume), delirul lui Ivan care ii prilejuieste un dialog cu diavolul si discursul avocatului lui Dmitri (chiar, ma intreb daca in zilele noastre dovezile impotriva lui ar fi putut fi considerate circumstantiale sau nu ). Acestea au fost partile care mi-au placut cel mai mult din Fratii K. Totusi nu am indragit vreun personaj peste masura si nici nu m-a emotionat vreun episod oarecare. Ma tem ca am epuizat operele capitale ale d-lui. D fara sa am altceva decat un mare respect pentru dansul, dar cam atat.
Sa mi se ierte eventualele greseli de formulare, insa nu am pretentia unei recenzii, ar fi absurd din parte-mi, plus ca e tarziu, plus ca incerc sa descurc itele unui laptop setat pe limba italiana. Nu pot sa nu inchei observand, chiar nefiind un mare fan al dlui. D, cred ca cine trece prin viata fara sa citeasca macar unul din romanele dansului pierde ceva .