e tarziu. ma duc sa ma dezbrac in stil baroc. 
detalii maine…
someone shot nostalgia in the back
someone shot our innocence
and all our colors have run
Bauhaus – Who Killed Mr Moonlight
La inceput a fost concursul. Il vazusem pe nustiuce blog. Nu i-am dat importanta, insa am retinut initiativa. La un moment dat, brusc, nu stiu de ce, m-am hotarat sa particip. Nu credeam ca am vreo sansa. Nu aveam decat o zi sa-mi conving prietenii si cunoscutii sa ma sustina. Nici nu a contat prea mult, am obtinut voturi putine…
Pe urma, s-au publicat rezultatele. Castigasem. A insemnat foarte mult pentru mine deoarece stiam ca m-a propulsat votul juriului. Juriul era alcatuit din oameni de cultura, oameni a caror meserie consta in scris. Si aprecierea lor conta mult pentru mine…
Pe urma a urmat o pauza luuuuunga.
Acum doua zile am primit un e-mail. Eram invitata la lansarea cartii. O carte care cuprindea o colectii de povestiri. Si una dintre ele era a mea!… Peste toate astea, lansarea nu se facea oriunde ci la bookfest…
Am invitat pe toti prietenii – daca am uitat pe cineva scuze. Au venit doar Carmen si Mircea (pe care ii iubesc), si S impreuna cu T. Master of puppets I’m pulling your strings, twisting your mind and smashing your dreams. Am camera plina de flori, totusi nu pot sa nu ma intreb daca am invins sau am pierdut. Am impresia ca am pierdut cu gratie… 
Am impresia ca am jucat propriul rol. Ar trebui sa fiu fericita, am fost oarecum recunoscuta pentru ceea ce-mi doream. Nu inteleg ce e cu mine.
Poate o sa se sedimenteze tot vartejul acesta de senzatii si o sa fiu mai clara in cateva zile .
You got mail, ma chere. Cu cel putin 8 luni prea tarziu.
“Prea tarziu”… sau hai sa nu fim prapastiosi. Nu e nici prea tarziu, nici patetic, nicidecum. Banuiesc ca in tot vartejul asta nebunesc cineva trebuie sa se opreasca si sa spuna ca ne inconjoara mici miracole frumoase, si nu e overrated, si nu s-a spus prea des.
Asa ca nu e prea tarziu, e doar altceva. E ca si cum as avea un rol de jucat, si sper sa fiu la inaltime. Nici o alta asteptare atasata…
Si, din toate acele fragmente, profiluri, lumini, gesturi, fete, glasuri, am vazut deodata desprinzandu-se mana Ilenei, palida, cu degetele foarte lungi, aproape transparente. Bratul intreg, probabil, se odihnise pana atunci pe pian, si, la intrarea mea, il ridicase, lenesa. Degetele mi s-au parut neobisnuit de insufletite, parca ar fi fost singurul lucru viu printre acele fragmente de viata imbulzite in salon.
Nu pot suporta, singur, apusurile de soare decat afara din orase sau, in orice caz, intr-un oras necunoscut. Bucurestiul, indeosebi, are cele mai toxice amurguri, in toate anotimpurile. E greu sa ramai singur, sa nu te indragostesti, sa nu-ti cauti pereche intr-un astfel de oras, in care soarele se stinge cu atata melancolie…
M-a uimit tonul degajat, sigur, al acestei observatii. Oare ea intr-adevar crezuse ca primejdia fusese definitiv inlaturata si ca am putea deveni atat de repede, atat de sigur, prieteni? Camaraderia intre un barbat si o femeie tanara este posibila numai daca amandoi sunt foarte inteligenti sau daca amandoi iubesc. Altminteri este o simpla tovarasie mai mult sau mai putin insipida, foarte putin interesanta sufleteste, sau o etapa preliminarie unei legaturi tot atat de putin interesante.
- Ce este? o intrebai.
Ileana se apropie de mine si ingenunchie langa pat. Un zambet indepartat ii inmuia fata.
- Un cantec banal, spuse, mangaindu-ma. L-am invatat la Berlin…
- L-ai mai cantat cuiva? intrebai eu, in gluma.
- Ti-l cantam tie, asteptandu-te, imi spuse. Asteptandu-te si fugind de tine… Daca ai sti cat am fugit de tine pana te-am intalnit…
Nicaieri, cerul nu i se parea mai aproape ca pe dealul Cotroceni, iar in jurul Cetatii universitare ne-am plimbat nenumarate seri, caci acolo miroseau puternic balariile si bozul. Erau strazi cu foarte multe pisici si era de asemenea cartierul acela de langa Spitalul militar, unde servitoarele ies devreme in poarta, parca intotdeauna apusul soarelui ar fi duminica. Credeam ca, dupa ce lipsise atatia ani din Bucuresti si dupa ce descoperise Italia, orasul o va apasa si-si va aduce mereu aminte de locurile de curand strabatute. Dar Ileana invatase sa iubeasca, intocmai ca si mine, Bucurestiul. Il descoperea din zi in zi, indragostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefireasca a cerului sau, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atatea nuante de vanat si cenusiu pe anumite strazi, si trapul cailor la trasura rasuna atat de clar pe caldaram, incat inima ti se strange la gandul ca insulele acestea de melancolie si tacere vor pieri intr-o zi, inecate de fluviul cel mare.
- Chiar asa fiind, tot imparti ceva, nu? Asta nu te umileste? Cred ca e destul de penibil rolul de amant…
Zambii. As fi vrut sa adaog: in orice caz, nu atat de penibil ca rolul sotului…
- Stiu la ce te gandesti, imi interpreta ea zambetul. Dar asta nu scuza nimic. Evident, nu scuza un barbat, adaoga sublininiind cuvantul. Scuza numai un donjuan de cea mai proasta calitate…
- Cei de o calitate superioara cum procedeaza in asemenea imprejurari? intrebai eu, silindu-ma sa fiu cat mai ironic.
- Isi duc iubita la moarte sau la deznadejde si calugarie, dar n-o impart cu nimeni. De astfel, adevaratul Don Juan n-a fost celebru prin numarul amorurilor sale, ci prin numarul iubitelor care au murit pentru el…
Nunta in cer e romanul meu favorit din cele scrise de Eliade, probabil. Desi e greu sa afirm asta cu fermitate – imi place nespus Eliade. Cochetez cu el inca din adolescenta, doar. Nunta in cer mi-a adus-o mama intr-o zi, in acelasi volum cu Maitreyi si impreuna cu un alt volum, care cuprindea doar Madame Bovary. Aveam 17 ani. Pasajele transcrise mai sus m-au fermecat. Povestea m-a captivat in intregime, o poveste de dragoste frumoasa, careia ii lipseste elementul de fantastic din majoritatea scrierilor sale. Ceea ce ma incanta era modul in care exprima lucruri pe care le simteam nelamurit si care au ramas apoi pentru totdeauna cu mine: admiratia pentru apusurile de soare, atractia pentru mainile Lenei…
Acum am cartea, frumos cartonata, de la Jurnalul de saptamana trecuta. Saptamana viitoare am sa iau Tess of the D’Urbervilles. Am avut o mica polemica despre campaniile acestea care cuprind carti impreuna cu ziare, cu amicii, si ma vad nevoita sa fiu transata iarasi. Mi-am amintit de o mica intamplare, aproape anecdotica, povestita tot de mama – in scoala, a avut ca tema de vacanta sa citeasca proaspat editatul Morometii. Am verificat, al doilea volum a aparut in 1967 iar mama era atunci prin clasa a 5a sau a 6a, nu am de ce sa o suspectez ca ar fi inventat ceva ca sa ne motiveze pe noi, copiii, nu era cazul. Anywayz, nu a gasit Morometii la librarii si prin urmare, in prima ora de limba romana a fost rasplatita cu calificativul de unu plus unu, si cu promisiunea repetarii notei daca nu citeste romanele. Asta foarte scurt, si nu i-a atras nicio antipatie fata de lectura – imi povestea ca era abonata la biblioteca intreprinderii, ulterior
Eu am citit Tess cand eram in liceu – l-am avut in programa de limba engleza, prin clasa a 11-a. Am citit Eliade, Enigma Otiliei, Lorelei, Craii de Curtea-Veche, majoritatea clasicilor, la timpul lor. Insa asta era in perioada post-decembrista, cand nu se editasera atat de multe carti, cand trebuia sa le imprumut de la liceu dupa ce binevoiau sa le returneze colegii, cu programare… Sunt sigura ca o sa-mi atrag iarasi antipatii – I’m so bad, baby I don’t care – insa nu toti au avut tot ce si-ar fi putut dori adus sub nas, sau toate mofturile satisfacute, de cand erau pe bancile scolii…
Asa incat eu ma bucur sincer cand apar romane la preturi accesibile tuturor. Poate asa o sa le poata citi oricine isi doreste, fara sa faca eforturi financiare prea mari Si-mi place sa mi le procur, chiar daca le-am citit pe unele din scoarta in scoarta. Cine stie – poate voi avea copii, sau mai degraba nu, dar nu de neimplinirile mele e vorba aici. Am suficient de multi adolescenti in anturaj incat sa am posibilitatea sa le pun o carte in mana. Asta inseamna un om mai castigat. Un lucru pentru care merita sa ma trezesc dimineata. Sau, inseamna macar mai putini prosti in jurul meu )
Ce mai citesc la birou, cand nu merge reteaua de telefonie mobila si am o banuiala cum ca nici mailurile mele nu ajung in bune conditiuni la destinatie…
sixwordstories – dupa o idee de Hemingway. Linkul l-am vazut mai demult, in statusul Anei, de atunci urmaresc site-ul constant. De mult cautam un pretext sa il introduc.
un blog foarte interesant, despre case vechi din Bucuresti, te pune pe ganduri in ceea ce priveste momentele cand treci grabit pe strada, insuficient de atent la ce se afla in jurul tau
metalsucks, megarolf, multumesc shomi
Cam atat, restul timpului fiind ocupat cu ruptul de floricele de camp din curte, bautul de 17.000 de cafele cu lapte si altele asemenea ) Damn, si-mi propusesem sa scriu despre Eliade, decad )
L: eu credeam ca suntem somehow friends
eu: nu. nu suntem.
In vreme ce purtam acest dialog cu L, ma gandeam la inca cel putin 6 persoane carora le-as fi raspuns la fel, daca ar fi fost in locul lui. In zilele urmatoare, am ajuns la concluzia ca nu acord a doua sansa cu usurinta. Asta pentru ca iert foarte multe, las foarte multe de la mine. Nu, nu mai sunt prietena cu cei cu care ma trantesc de pereti repetat si nu se opresc nici cand le strig sa inceteze. Simt fata de ei ce as simti daca as umbla in costum de baie prin Alaska. Pot sa le acord cel mult o politete glaciala, de suprafata.
Totusi, nu ma pot impiedica sa nu admir atitudinea lui L si sa simt o oarecare strangere de inima. E unul din putinii care a recunoscut deschis ca a gresit. Asta contrasteaza puternic cu pozitia celor mai multora, atunci cand se afla in acelasi punct. Maybe it’s just me, dar mi se pare ca procedezi barbateste daca admiti cand ai dat-o in bara si incerci sa remediezi ce se mai poate. Ceea ce imi repugna profund e sa-ti culpabilizezi interlocutorul. Gen, si de fapt tu esti de vina pentru asta. Sau si tu ai gresit in cazul x, y si w. Ma deranjeaza si justificarile, multe si fara rost. Ma deranjeaza asta inclusiv la mine, fiindca si eu am prostul obicei sa apelez la ele. Si ma deranjeaza cu atat mai mult cand cineva incearca sa se scoata din cauza, sa nu recunoasca nimic, ba mai mult, sa-si dea ochii peste cap si sa se scoata tot el/ea prejudiciat/a.
Iar asta se traduce, in cazurile extreme, printr-o atitudine agresiva din partea barbatilor si printr-o miorlaiala lesinata din partea femeilor…
Si asta nu numai in relatii interumane. Unul din motivele pentru care detest societatea cu pasiune e ca pune foarte mult pret pe cautarea si gasirea de tapi ispasitori, orgolii nejustificate, lipsa de verticalitate. Mult mai putin pe cauze, efecte, rezultate si asumarea responsabilitatii.
Am primit o scrisoare care imi reprosa raceala. Da, am devenit asa – sau poate nu rece, dar in orice caz distanta, detasata si oarecum indiferenta fata de unii. E trist cand aceia sunt oameni in care am crezut, pe care i-am admirat total. E trist, dar oricat ar fi de trist lucrurile o sa ramana asa cel putin pana la momentul in care se vor da jos de pe piedestalul de autosuficienta si vor avea macar un dram de luciditate.
Nu-mi vine sa cred ce linistitor ploua ieri. Prima ploaie, dupa multa vreme, pe care am putut s-o savurez fara migrene si crize temperamentale. Am iesit pur si simplu pe balcon si mi-am scos bratele in ploaie
Ieri seara am vizionat Eurotrip, o comedie cu adolescenti, dragutica, despre o calatorie in Europa si toate cliseele americane legate de Europa. Cu aceasta ocazie, playlistul meu s-a imbogatit cu inca o melodie: Scotty doesn’t know, Scotty doesn’t know, so don’t tell Scotty
Now back to work…
Tarja a interpretat, pe 5 iunie, alaturi de formatia Rata Blanca, un cover dupa Child in Time. Vad ca este foarte populara si iubita in America de Sud… Versiunea asta imi place, e potrivita pentru vocea ei, mult superioara dezastrului cu Smells Like Teen Spirit.
Coincidenta, concertul de la Bucuresti e de astazi in doua saptamani. Sper ca existenta mea va fi mai lejera atunci.
Brain Damage, Eclipse si luna gratioasa pe final.
How I Wish You Were Here.
Pupici apasati in directia cameramanului )