RIP Sabine Dunser, solista formatiei Elis, care a decedat acum 2 ani in urma unei hemoragii cerebrale, in timp ce repeta alaturi de trupa. Pentru ca nu toata lumea isi sectioneaza capilarele pentru ca a murit Michael…
De o jumatate de ora scriu si sterg. Nu stiu exact ce as putea spune. Faptul ca am fost in public ieri seara e dincolo de descrierile care pot fi puse in cuvinte. E cum s-a spus, either feel it or you don’t.
Un generator a cazut de doua ori, in timpul concertului Manowar – Brothers of Metal s-a reluat de 3 ori. Un discurs in intregime in limba romana care a inceput cu “Buna seara Bucuresti – Bucuresti, nu Budapesta. Pentru ca noi nu suntem una din acele trupe care nu stiu de unde vin, unde se afla si, cel mai probabil, nici incotro se indreapta.” (citat aproximativ, din memorie). Insa dincolo de momente si momente, yesterday damn rocked 
Intro – ppl sucks. Bad. Egoisti, egocentrici si gata sa faca toate minunile, si nu in sensul cel bun. A-i idealiza e o dovada de naivitate, insa chiar si a crede ca sunt capabili de ceva bun vad ca e in contradictie realitatea.
Dar sa nu insistam asupra unor revelatii pe care trebuia sa le fi avut cel putin acum 10 ani. Ieri am ajuns la Best putin inainte de Santana – i-am mai prins pe The Charlatans pret de vreo 2-3 mel. Nici pe Santana nu l-am vazut pana la capat, din niciun alt motiv decat ca dispozitia mea se scufundase. Am prins Maria, Maria (dintre melodiile mai cunoscute), si momentul in care Santana a transmis publicului mesajul lui: kindness, compassion, love, peace – Love Supreme. Printre astea, a zis si Fuck Bush 
)
Mai e o singura zi, Best Fest Aftershock, la care mi-am propus sa ajung mult mai devreme. Line-up relevant: Nexus, Thunderstorm, Trooper, HolyHell si Manowar.
Inca nu am bilet la NIN, nu am gasit la Diverta, trebuie sa ma ocup de asta.
Mi se pare oarecum amuzant ca dupa concertul de alaltaieri seara ascultatorii s-au impartit in doua tabere, rockerii si iubitorii de indie/electro. Mi se pare si mai amuzant faptul ca eu am nimerit in tabara rockerilor, desi am gusturi muzicale eclectice. Totusi nu pot intelege vehementa sau inversunarea rockerilor – BestFestul a fost intotdeauna un festival comercial. O spun fara nicio umbra de resentiment sau de critica. Prezenta unor trupe rock e o exceptie. Ar trebui sa nu ne mai necajim si sa ne bucuram de muzica… As da orice sa existe si la noi un festival frumos axat pe metal – Artmania a inceput sa repete trupe, Rock City Open Air pare interesant, insa locatia imi pune semne de intrebare, iar eu stau cu ochii pe inregistrari de la Wacken, Nova Rock Festival sau Mera Luna, visand sa fiu intr-un asemenea loc
Ieri, m-am grabit cat am putut sa ajung la timp ca s-o prind pe Gabriela Cilmi. O stiam de la Mihai, care mi-a atras atentia asupra melodiei Sweet About Me. I-am ascultat tot albumul si imi place – nu am auzit din pacate decat vreo 3 melodii cu ea pe scena, insa si de ea imi place – o voce deosebita si o prezenta simpla, o fata intr-o rochie, desculta.
In timp ce cantau Klaxons si Franz Ferdinand, am stat la terase cu sarbatoritul zilei – Raul, unde m-am alcolizat suficient incat sa-mi recapat un dram din buna dispozitie care m-a parasit. Am discutat despre muzici, concerte viitoare, proiecte de calatorii si de concediu. Spre sfarsitul lui Franz Ferdinand am observat-o si pe WR prin zona (eu am recunoscut-o ), am schimbat smsuri cu weed si ne-am dus mai in fata pentru Orbital – care mi s-a parut foarte foarte placut si catchy. Am dansat pana pe la doishpe fara ceva, cand a trebuit sa plecam ca sa prindem tramvaiul, ca eram prea obosita sa mai stau pana la final. Am primit doua bratari fluorescente, una i-am prins-o de brat lui weed, una i-am dat-o unei femei din tramvai, care a admirat-o, s-o duca la fetitza
Am ajuns acasa usoara usoara usoara si cu aripi . Again, nu a plouat – nu par a fi semne de ploaie nici azi. Diseara, more friends & Santana pe scena.
Ieri – ziua unu de festival. Line-up relevant: Motorhead si Moby. Plec de la birou la ora terminarii programului si ii dau un semnal lui W, care ajunsese deja acolo. Pe la 7, 7 si ceva, fac jonctiunea cu gasca lui W – el, his gf Anca, Andrei, Magda si o fata pe care nu mai tin minte cum o chema, din nefericire, dar mi s-a parut super cul. In paranteza fie spus, for my so-called friends, cam asa se face cand te duci la un concert, se poarta un dialog de genul: “Ce mai faci mey Ana, mergi diseara sa vezi X?” “Dap” “Bon, puei ne vedem sa bem o bere?”. Nu ne facem mai mult sau mai putin ca nu ne stim si apoi ne plangem ca nu mai stiu altii ce inseamna valoarea prieteniei…
Revenind, am ajuns in timp ce pe scena se producea o trupa, niste tipi imbracati in alb din care nu am inteles mare lucru. Am profitat de pauza sa luam beri si, Anca, clatite. La Motorhead am inaintat pana la o distanta suficient de apropiata de scena si am admirat spectacolul. E grozav sa fii cu prietenii, sa asculti rock si sa dai din pleata! Pentru mine a fost perfect & exact de ceea ce aveam nevoie. Sa fiu intr-o multime in care peste tot vezi numai negru negru negru negru piele si entuziasm
La Moby nu am stat pana la final, alaturarea de trupe nu mi s-a parut tocmai inspirata si nu eram in starea necesara pentru. Spectacolul de lumini a fost foarte frumos. Muzica, corecta, ritmata si cu tot ce ii trebuie, insa mi s-a parut lipsita de insufletire.
Si o veste minunata pentru mine, pentru viitorul apropiat – 25 iulie, Peninsula, NIN. Plus niste posibile planuri de concediu fenomenale, nascute dintr-o discutie de acum un sfert de ora cu darky dear .
Ah – aseara nu a picurat niciun strop de ploaie. Trebuie ca zeii sunt heavy metalisti
A inceput Best Festul. Am decis sa merg la tot festivalul, daca tot am acces liber la el. Da, stiu, unii sunt privilegiati de soarta. Not. Nu echilibreaza balanta nici pe departe.
Ziua unu, adica zero – Sails, Patrice, White Lies, The Killers. Venisem pentru ca eram foarte curioasa sa-i aud live pe The Killers, care au declarat ca isi propun sa detroneze trupe precum Nirvana sau Led Zep. As strecura cu usurinta intre trupe si cronica unei furtuni anuntate. Adica a plouat de ne-a murat bine si cum eu nu pot sta linistita locului, am iesit si m-am fatzait de colo-colo prin ploaie chiar inainte de trupa-minune. Rezultatul, sper sa nu ma ia o raceala, plus vizionarea live a unor fulgere deasupra scenei. Grandios.
Per ansamblu toata seara a fost enjoyable. The Killers au atatea sanse sa ajunga in vreun hall of fame al muzicii de calitate cate am eu sa castig premiul Pulitzer – fac un show bun pentru o trupa indie si cam atat. Adaug o melodie mai saltareata. Diseara, Motorhead si Moby
Insa atunci cand vine toamna si-i da un sut in fund verii perfide, fapt care se petrece aproape in fiecare an pe la jumatatea lui septembrie, ti se pare ca reintalnesti un vechi prieten de care ti-a fost dor. Se instaleaza asa cum prietenul tau cel vechi s-ar aseza in scaunul tau preferat si si-ar scoate pipa si si-ar aprinde-o si apoi ti-ar umple dupa-amiaza cu povestiri despre locurile pe unde a fost si despre lucrurile pe care le-a facut de cand v-ati vazut ultima oara.
Si ramane asa toata luna octombrie si, uneori, destul de rar, chiar si in noiembrie. Zile in sir, cerurile sunt senine, colorate intr-un albastru-intens, iar norii care navigheaza pe ele, intotdeauna de la vest la est, sunt niste corabii calme si albe cu panze cenusii. Apoi vantul incepe sa bata si nu se mai potoleste.Te grabeste cand mergi si sub talpi iti trosnesc frunzele cazute in gramezi nebune si pestrite. Vantul acesta iti provoaca o durere mai puternica si mai adanca decat durerea reumatica. Poate ca atinge ceva vechi din sufletul omenesc, o coarda a memoriei rasei umane care spune Migreaza sau mori – migreaza sau mori. Chiar si acasa la tine, la adapostul zidurilor, simti cum vantul loveste lemnaria si ferestrele si-si trimite furia descarnata printre stresini si, mai devreme sau mai tarziu, tot va trebui sa lasi la o parte ce faceai, ca sa iesi din casa sa vezi ce s-a intamplat. Si stai, in miezul zilei, pe terasa sau in gradinita din fata casei si urmaresti norii care alearga pe deasupra pasunii lui Griffen si apoi in sus pe Schoolyard Hill, lumina si intuneric, de parca zeii si-ar inchide si deschide obloanele. Vezi crizantema aurie, cea mai tenace si mai periculoasa si mai frumoasa planta din toata flora din New England, cum se apleaca pana la pamant in fata vantului, ca o congregatie mare si tacuta. Si daca nu trec masini si nici avioane si daca nici un unchi nu s-a aventurat in padurea din vestul orasului la vanatoare de prepelite si fazani; daca unicul sunet este ritmul monoton al inimii tale, atunci nu mai poti deslusi si un altul – sunetul vietii care se pregateste sa-si incheie ciclul, in asteptarea primei zapezi de iarna care sa duca la bun sfarsit ultimele ritualuri.
Furtunile aproape zilnice nu domolesc deloc caldura inabusitoare, mai degraba incarca atmosfera de o umiditate din ce in ce mai greu de suportat. In curand lianele vor napadi totul, papagalii vor evada din colivii si isi vor face cuiburi printre ele, vreo conducta sparta si uitata va inunda definitiv strazile si masinile vor inota, ferindu-si cauciucurile de pesti piranha, pana cand vor deveni inutile si barcile care acum zac uitate pe malul lacurilor isi vor regasi utilitatea. Cate un indragostit va rupe orhidee in loc de trandafiri, in drum spre iubita, vom manca mango direct din pomi, iar intrebarea mais où sont les neiges d’antan? va deveni o realitate implacabila.
Am reusit sa scriu cronica – nu stiu daca puteam mai bine sau nu, nu voiam sa mai aman. E ca un mozaic care, luat unitar, e frumos, dar nu putem sa uitam ca e facut din bucati sparte. As putea sa ma bucur mai mult – doar o iubesc pe Tarja, m-a privit in ochi in timp ce canta Sing for Me si i-am facut cu mana – macar atat – in timp ce se indeparta in masina, spunandu-i we love you, Tarja (genul de replica ce poate suna a cliseu, dar e purul adevar). La un nivel mai personal, insa, ma obosesc oamenii, multi dintre ei, ma oboseste agresivitatea, autosuficienta, paradele de orgolii prost plasate, ma face puzzle egoismul si raceala si tendinta de a-ti trage spuza doar pe turta ta, si de a nu iti pasa de nimeni si de nimic. Nu pot sa nu remarc in sinea mea ca eram mai castigata in scurta perioada cand incercam sa socializez mai putin si imi ramanea mai mult timp pentru mine. Poate ar trebui sa-mi permanentizez solitudinea – din cele doua romane luate dela bookfest, Salem’s Lot (cadou de la Dia dear) si Cartea neagra a lui Pamuk, nu am inceput niciuna. Ma tem doar sa nu ranesc oamenii care ma iubesc – ma tem sa nu ajung eu insami rece, intransigenta. De fapt, ma tem si sa mai arat cuiva afectiune. Nu de alta, dar ultimele n simpatii declarate au transformat latura mea sensibila in material de confetti…