cand m-a gasit pe strazi, rataceam si era noapte. imi pierdusem busola, cred, pentru ca nu stiam unde era nordul, nici drumul catre casa. el stia, si mi-a spus pe unde s-o apuc, insa m-a privit ingrijorat, sugerandu-mi sa ma ia la el acasa, ca sa-mi continuu drumul dimineata, pe lumina.
n-aveam incredere intr-un strain. dar era o noapte de smoala, si eu eram o batista de hartie luata de vant intr-un oras labirintic. puteam avea mai multa incredere in promisiunea luminii unui nou rasarit. l-am urmat pana la o cladire inalta de caramida, protejata de niste usi glisante, de sticla. in pofida transparentei, nu lasau sa se ghiceasca tot ce era in spatele lor. mi-a spus sa-l astept, sa raman pe loc.
nu sunt obisnuita sa ascult sfaturile primite. oare asa ajunsesem si sa bajbai, amnezica? m-am departat de usile de sticla pentru ca eram curioasa sa vad ce e in spatele unui alt zid, pe jumatate daramat. era un alt zid. si mai daramat. si tot asa… la sfarsit era o cladire in ruine si un om care se apropia. si eu eram din nou singura, in fata unei amenintari pe care o presimteam…
el a venit dupa mine chiar la timp, m-a salvat, mai punctual decat se intampla in filme, m-a dus in casa lui si mi-a vegheat somnul in vreme ce eu imi odihneam pe canapea dantela alba zdrentuita, ca o mireasa-copil.
dimineata mi-a daruit o carte, dar mi-a spus sa nu scot nimic din ea. m-am oprit pe trepte si am inceput sa o citesc, si dupa fiecare 5-10 pagini gaseam buchete de flori, pe jumatate ofilite insa pline de un farmec aparte, pe care nu puteam sa le mai indes inapoi intre pagini, ca sa raman fidela promisiunii facute.
Nu m-a suprins sa vad pe imdb ca Peter Greenway are un background in domeniul picturii, pentru ca filmele lui il tradeaza in mare masura. Nu am vazut, cred, la niciun alt regizor decoruri atat de somptuoase si de atat de bine “puse in scena”, care ma duc cu gandul la pictura baroca, in care predomina culoarea visinie, natura moarta, nuditatea… Cadrele de la inceputul filmului “Drowning by Numbers”, cele care arata casa lui Jake, cu camere pline de mere si de fluturi de noapte care se tarasc pe ele, sunt un deliciu vizual. Mai apreciez si faptul ca suprarealismul lui Greenway nu are niciun element nelinistitor/care sa te inspaimante, ca la Lynch (desi Greenway l-a nominalizat ca fiind regizorul lui preferat, ceea ce e deloc suprinzator, nu pare a-i fi tributar).
Primul film de Greenway pe care l-am vizionat e, previzibil, “The Cook, the Thief, his Wife and her Lover”, care este probabil si cel mai cunoscut (l-am vazut la televizor, pe TVR 2). “Drowning by Numbers” mi-a placut infinit mai mult, desi e intrucatva mai accesibil, poate. Avem o fata imbracata intr-o rochie precum cea din Las Menitas, care sare coarda in fata casei, rostind nume de stele si numarand pana la 100, ceea ce prefigureaza un motiv – pe parcursul filmului, un privitor atent poate identifica numere de la 1 la 100, scrise sau spuse in diferite contexte. Apoi, sunt 3 femei – toate numite Cissie, mama si doua fiice, care decid sa isi omoare sotii, pe rand, inecandu-i. Toate apeleaza la medicul legist ca sa declare moartea accidentala, adica sa le acopere in speranta unor favoruri sexuale din partea lor (favoruri pe care nu le obtine de la niciuna). Medicul are un baietel care ii antreneaza pe toti in jocuri inventante, ale caror reguli, uneori incalcite, le declama pe parcursul filmului. Multe dintre ele au moartea ca subiect – inclusiv jocul final pe care baietelul il va juca, poate singura intamplare din film cu adevarat trista si tragica. Un alt lucru pe care-l face baietelul este sa caute si sa numeroteze cadavre de animale, marcand fiecare descoperire macabra cu un foc de artificii. O comedie neagra, cu accente ludice, viata si moartea privite ca joc.
Nimic de reprosat filmului, poate doar excesul de nuditate – prea mult pentru gustul meu. Nu stiu daca l-as recomanda pe Greenway – nu oricui, in orice caz, s-ar putea sa nu fie everybody’s cup of tea. Pentru mine “Drowning by Numbers” a fost un impuls sa mai caut si altceva regizat de dansul…
Intr-o alta vitrina era expusa o pendula eleganta, ceea ce a facut-o sa remarce: “Eu n-am avut niciodata o casa. O casa adevarata, sa fie toata mobila a mea. Dar daca ma mai marit vreodata si castig multi bani, o sa inchiriez vreo doua camioane, o s-o iau in jos pe Third Avenue si-o sa cumpar absolut toate traznaile posibile. O sa-mi iau o duzina de pendule si-o sa le aliniez pe toate intr-o camera si-o sa le pun sa bata toate in acelasi timp. Ar fi un adevarat camin, nu crezi?”
———————————————–
MARILYN: Mai tii minte, am zis ca daca te-ar intreba cineva la un moment dat cum sunt eu, cum e Marilyn Monroe de fapt – ei bine, ce i-ai raspunde? (Tonul ei era jucaus, zeflemitor, dar totodata serios – voia un raspuns sincer). Pun pariu c-ai spune ca sunt o gasca. Un fel de banana split.
TC: Bineinteles. Dar as mai spune si…
(Lumina palea. Parea sa paleasca si ea odata cu lumina, sa devina una cu cerul si norii, sa se retraga dincolo de ei. Am vrut sa ridic vocea astfel incat sa acopar tipetele pescarusilor si s-o chem inapoi: Marilyn! Marilyn, de ce-a trebuit sa se sfarseasca totul asa? De ce dracu’ trebuie sa fie viata atat de mizerabila?)
TC: As spune…
MARILYN: Nu te aud.
TC: As spune ca esti un copil frumos.
Truman Capote despre Marilyn Monroe in “Muzica pentru cameleoni”
We vanish as a cloud. We wither as the autumn grass, and like a tree are rooted up. Is there some fraud in the scheme of the universe? Is there nothing which is deathless? Nothing which does not pass away?
“The Tree of Life” este mai degraba poezie in imagini decat cinematografie conventionala. Nu are o desfasurare a actiunii liniara, si infatiseaza lumea idilica vazuta prin ochii unui copil, intercalata cu cateva secvente din viata de adult si cu imagini ale nasterii si evolutiei universului. Mama este intruchiparea iubirii, a candorii, isi invata copiii calea iubirii in viata, nu doar sa se iubeasca intre ei, dar si sa iubeasca fiecare frunza, fiecare lucru. Tatal este aspru, incearca sa-i disciplineze, sa le insufle alte valori, de a reusi cu orice pret in viata. Fiul cel mare i se opune tatalui, pentru a ajunge in final sa admita ca are in esenta sa mai mult din el decat din mama. Il regasim probabil realizat, dupa conceptele tatalui, la anii maturitatii, intr-un zgarie-nori de sticla, evocand inocenta copilariei si imaginea fratelui sau, mort la 19 ani.
Pe langa inocenta/pierderea inocentei copilariei, filmul are ca prolog un verset din Iov si infatiseaza si ideea unor pierderi personale, si cum ne raportam la ele. Familia traieste dupa perioada razboiului, vedem oameni raniti, oameni aruncati fara mila in masini ale politiei, tatal isi pierde slujba, apoi se confrunta cu moartea unui copil. Toate acele imagini cu cosmosul si geneza, care probabil multi le vor considera prea lungi si mai degraba potrivite pentru Discovery Channel, sunt de fapt singurul raspuns pentru orice sentiment de pierdere, dezamagire, dezumanizare. Si aici nu m-am putut opri sa nu observ ca Malick a intrebuintat pentru un scop mai bun secventele superb filmate si pasajele de opera folosite ca soundtrack decat Van Trier in “Melancholia”, care termina cu distrugerea totala.
Finalul de asemenea e optimist – desi mi-e neclar daca Jack moare sau pur si simplu are o viziune datorata introspectiei si se reconciliaza cu trecutul. Este o secventa aproape suprarealista, cu o plaja insorita unde regaseste si imbratiseaza personajele copilariei. Poate multi vor considera acest film greu de urmarit sau pretentios, nici eu nu as spune ca este unul de referinta personala, insa este genul de filme care te determina sa te opresti si sa meditezi asupra sensului pe care il putem da vietii. Nu suntem scutiti de suferinte daca suntem preocupati exclusiv de conceptele noastre inguste de realizare personala, chiar daca daca reusim. Ne hranim orgoliul, dar putem taia legatura cu sufletul nostru.
this is forever 
Life is like walking in the rain… you can hide and take cover or you can just get wet.
Filmul acesta mi l-a lasat fratimiu pe hard, si a avut carlig la mine pentru ca din descrierea de pe imdb parea a fi vorba despre un metalhead outcast, sau cam cum m-am simtit eu in ultimele zile :p. Sa zicem ca nu era despre ceea ce credeam eu ca este, ci altceva, intr-un fel mult mai bun. Pe scurt este o poveste despre un tata si fiu marcati de moartea sotiei/mamei, care se muta la bunica baiatului, si traiesc izolati emotional in durerea lor. Asta pana cand accidental baiatul, TJ, intalneste un tip bizar, neadaptat pana la a fi sociopat, destructiv, care pare pasionat de a incendia lucruri – asta cand nu le zdrobeste. Hesher se muta in casa bunicii ca din senin – intr-un moment nu era acolo, in urmatorul moment isi spala rufele in masina de spalat a familiei, si il taraste pe TJ intr-o serie de intamplari distructive, in timp ce acesta se straduieste sa faca fata pierderii pe care o suferise. Ma asteptam sa se lege intre cei doi cine stie ce prietenie la un nivel profund, lucru care nu se intampla defel. Hesher e ca o forta bruta, uneori pare nici sa nu-i pese de baiat si sa se poarte total iresponsabil, totul pana cand bunica moare si ea. Bunica fiind singura care-l atinge emotional pe Hesher… este emotionanta dar absolut fucked up si am ras extrem in timpul scenei in care bunica isi ia medicamentele, iar Hesher se decide sa-i faca un bine si o pune sa fumeze marijuana…
In afara de umorul de situatie inerent si imposibil de reprodus filmul nu-mi provocase cine stie ce sentimente adanci, pana cand, la inmormantarea bunicii, apare Hesher sa tina un discurs – in stilul lui caracteristic, adica total beat, imbracand intr-o parabola niste vulgaritati, dar reusind sa-si faca inteles punctul de vedere: oricare ar fi pierderea personala exista ceva ce ne ramane si pe care merita sa-l pretuim… In momentul in care Hesher tranteste cutia de bere de un perete in biserica si decide sa isi indeplineasca promisiunea facuta fata de batrana, ca o va scoate la o plimbare, iesind cu sicriul pe usa, deja plangeam si radeam in hohote in acelasi timp .
In final, personajele merg mai departe cu vietile lor, iar in timp ce genericul curge, spectatorul reflecteaza, poate, la faptul ca avem mai putina nevoie de eroi si mai multa de dragoste.
Piatra de incercare este sa fii singur cu tine insuti.
Aceasta este calea.
Am inceput cu sfarsitul dar poate ar fi trebuit sa incep prin a spune ca, desi am niste cunostinte vagi de psihanaliza (lecturi din primul meu an de studentie, cand m-am razvratit si am stat aproape tot timpul in sali de lectura, cu orice carte in mana, mai putin cele care tineau de profilul meu de studiu), sunt niste cunostinte tangentiale si atat. Asa ca nu stiu daca sa-mi propun sa scriu despre Cartea rosie a lui Jung nu e un demers cam indraznet, totusi mi-am lansat aceasta provocare, imbracand-o in haina altruismului, caci vorbim de un volum mai putin accesibil publicului larg. In primul rand ma refer la pret, si aici am sa critic decizia de a prezenta publicului o editie de lux a unei lucrari pe care pana in 2009 nici nu o vazusera prea multi oameni, deci era aproape un mit. Cartile nu sunt bunuri de lux. Si daca aceasta este o exceptie, putin mai multa grija la editare si la calitatea hartiei nu ar fi daunat. Eu as fi preferat o editie paperback, cu cel mult cateva pagini glossy unde sa fie inserate desenele, si atat. In schimb m-am trezit cu o carte de marimea unui catalog scolar, cantarind aproximativ 4 kg… o provocare pentru cele 40 ale mele. Va jur ca daca stau turceste cartea asta, deschisa, e mai mare decat mine, lucru care m-a amuzat, aproape ca-mi venea sa fac o poza, ma facea sa ma simt precum Tinkerbell. Prima jumatate cuprinde facsimilul editiei originale, cu scrisul de mana fantast, cu caractere gotice, si desene colorate, iar in a doua, traducerea in romana.
Ca sa spun si cateva vorbe despre context, survenise ruptura de Freud, ne aflam in pragul unui razboi mondial, Jung era bantuit de viziuni si se credea in pragul psihozei, plus ca isi punea intrebarea daca nu cumva s-a indepartat ireconciliabil de sufletul sau… pare cumplit pentru un barbat tanar, realizat profesional si profesional, sa descopere ca undeva pe drum si-a pierdut sufletul. Solutia a fost sa plonjeze pana la capat in subconstient si sa incerce sa identifice si sa se impace cu ceea ce gandeste acolo. Multi vad Cartea rosie ca pe un episod psihotic, eu ma asteptam sa gaseasca in mintea lui si umbre si demoni, nu doar roze, este omenesc… Intr-adevar, cum remarca si Jung, cartea este punctul de pornire pentru o serie de idei si concepte pe care le-a dezvoltat ulterior in psihanaliza (dintre care cea mai draga mi-e imaginea Animei, si in general ideea ca sulfetul unui barbat este o fata, mi se pare un concept foarte conciliant si plin de intelegere cu privire la natura umana, mie, care-mi repugna abordarile superficiale cum ca noi am fi de pe Venus si ei de pe Marte…)
Revenind de la mine la carte, ea are 3 parti, Liber Primus, Liber Secundus si Incercari (ciorne). Practic, Jung a folosit tehnica imaginatiei active in confruntarea cu inconstientul sau – iarasi, mi-e foarte greu sa-mi dau seama si nu da amanunte despre cum a procedat, pentru ca pentru o persoana cu imaginatie foarte vie e foarte greu sa te detasezi sa nu-ti conduci personajele in sensul dorit de tine, ci sa le lasi sa se desfasoare libere. Mie personal mi s-a intamplat de foarte putine ori sa ma trezesc cu o imagine puternica in fata ochilor, despre care stiam ca nu e produsul fanteziei mele, da, Jung avea dreptate cand vorbea despre impresia de forta pe care ti-o lasa, si de senzatia de stranietate. Liber Primus mi se pare mult mai chinuita, Liber Secundus, mult mai luminoasa, iti da mai mult senzatia de ordine si ca Jung stie ce face… In ciorne e un dialog cu moarta si niste invataturi catre morti care m-au tinut ocupata saptamana asta (am inaintat cu lectura greu, cred ca citesc la ea de cel putin o luna). N-o sa povestesc desfasurarea actiunii ca la cinema, cine stie, poate aveti placerea si timpul si ocazia sa va delectati cu ea. Despre desene am sa spun ca am gasit intr-o prima faza un copac albastru care mi-a amintit de un vis (un vis deosebit de frumos, cu un copac imens, cu frunze de un albastru intens, luminiscent). Apoi, sunt foarte multe mandale – Jung avea si un carnetel pe front, unde le desena, si le identifica cu reprezentari ale subconstientului.
Ca sa-i mai aduc o critica, ar fi legata de limbajul cu conotatii religioase, trimiteri biblice foarte multe, parafrazari (uneori foarte inteligente, ce-i drept), care-i ofera textului un aer usor suspect – eu una m-as fi lipsit bucuroasa de abordarea asta spiritualizata in schimbul uneia mai simple si mai directe. In afara de Biblie, autorii la care se fac cel mai des trimiteri sunt Nietzsche (draguta alaturare, nu? ) si Faust a lui Goethe, desi trimiterile la literatura, mitologie etc sunt abundente si delicioase. Incheiend cu criticismul, de altfel minor, ceea ce mi se pare impresionant, tulburator, crucial este incercarea lui Jung de a concilia contrastele, de a pleda pentru individualism, pentru regasire, pentru o viata autentica, nu una traita prin modele. Ma rog, eu am mai spus ca nu cred in independenta totala si privesc replicile de genul “eu fac numai ce vreau si nu-mi pasa de ce cred/spun altii” cu o urma de ingaduinta, ca pe niste izbucniri adolescentine, nu cred intr-o viata lipsita de modele – dar si modul in care alegem acele modele spune ceva despre noi pana la urma… cred ca ideea lui Jung a fost de a indrepta omul catre autenticitate, nu catre o depersonalizare.
Ah, am sa mai spun ceva care lui Jung nu i-ar fi placut defel, pentru ca el a vrut ca opera lui sa fie privita ca un demers stiintific nu ca o opera de arta, el voia sa disocieze psihanaliza de arta… si totusi as spune despre Cartea rosie ca este si o opera de arta, nu doar pentru desenele si caligrafia splendide, ci si pentru ca textul emotioneaza, pe alocuri. Are pasaje neasteptat de sensibil scrise, unele descriptive, altele cu note sarcastice.. am zambit, da.
Dupa 16 ani (in 1930), Jung a abandonat Cartea rosie neterminata (a existat intotdeauna o oarecare superstitie ca daca ar termina-o viata lui s-ar sfarsi, asa ca a lasat-o sa se incheie brusc, in mijlocul unei propozitii) si a inceput sa se preocupe de alchimie. Desi a dat unora dintre apropiatii lui exemplarul pentru a-l transcrie, Jung nu dorea / era reticent la ideea de a-l publica, asa incat urmasii lui, in dorinta de a-i respecta dorinta, nu au permis accesul la text pana in 2001 – in 2009 a fost publicata pentru prima oara, si anul acesta, tradusa si la noi.
Stiu ca am scris foarte mult si nu stiu cat de corect (sunt foarte obosita si stiam ca daca nu scriu acum, pe nerasuflate, am sa ajung sa aman si asta la infinit), de asemenea nu stiu daca am spus tot ce mi-am propus, dar pana la urma totul e perfectibil, si nu stiu daca stiati vorba aia, persanii lasau in cele mai frumoase covoare ale lor un nod gresit, spuneau ca doar Allah e perfect. Am sa transcriu cateva fragmente, cele care m-au impresionat pe mine, n-am pretentia ca surprind esenta. Inchei multumindu-i unei femei foarte deosebite, pe nume Ioana, care m-a ascultat si m-a ghidat multa vreme. Pe langa carte, am umblat dupa mine cu un carnetel colorat unde transcriu uneori pasaje sau idei care-mi atrag atentia, numai ca de cele mai multe ori uit sa scriu sursa, asa ca de multe ori m-am intrebat amuzata cat sens ar face pentru un eventual cititor.
Spectacolul acestei catastrofe il impinge pe om spre el insusi cu sentimentul intregii sale neputinte, il intoarce spre interior si, de vreme ce totul se clatina, cauta ceva de care sa se sprijine. Prea multi sunt cei care cauta inca in afara… Prea putini cauta in interior, in Sinele propriu, si inca prea putini isi pun intrebarea daca, in cele din urma, societatea umana nu ar fi cumva mai bine slujita atunci cand fiecare ar incepe mai intai si numai cu sine insusi, si ar incerca pe propria persoana si in propriul stat interior sa anuleze ordinea de pana cum, acele legi, acele izbanzi pe care le predica pe toate ulitele, pretinzandu-le semenilor sai.
Sa stii, te castigi pe tine insuti citind o carte. Citind, introduci intr-o carte tot pe atata pe cat scoti din ea.
Calea vietii e transformare, nu excludere.
Sigur ca acel Rosu a fost diavolul, dar diavolul meu. A fost bucuria mea, bucuria celui serios care, singur, cauta cu privirea din turnul inalt, bucuria lui de un rosu deschis si cald, trandafiriu, cu mireasma de roze. Nu bucuria tainica legata de gandurile si privirea proprie, ci acea bucurie straina a lumii care vine pe neasteptate ca un vant cald din sud, cu miresme involburate de flori si usurinta de a trai. Stiti de la poetii vostri ca acei oameni seriosi, atunci cand scurteaza asteptand in lucrurile adanci, sunt vizitati mai intai de diavolul bucuriei lor primavaratice. Ca un val il ridica pe om si-l duce in afara. Cine gusta din aceasta bucurie se uita pe sine. Si nimic nu e mai dulce decat sa te uiti pe tine.
Solitarul locuieste in desertul nesfarsit, plin de o inspaimantatoare frumusete. El contempla totalitatea si simtul launtric. Uraste voluptatea cand aceasta se apropie de el. O contempla de la distanta, in cuprinsul totalitatii. De aceea stralucirea argintie si pacea si frumusetea sunt pentru el mai presus de varietate. Vecinatatea lui trebuie sa fie simpla si candida, caci varietatea si complicatia din apropiere destrama si strapung stralucirea argintie. In jurul lui nu trebuie sa fie nicio tulburare a aerului, niciun abur si nicio ceata, alminteri nu pate contempla in totalitate varietatea indepartata. De aceea singuraticul iubeste inainte de toate desertul, unde orice vecinatate e simpla si nimic tulbure sau sters nu se interpune intre el si departare.
Cuvantul este vraja care apara de demonii infinitului ce vor sa-ti smulga sufletul si sa-l risipeasca in toate vanturile. Esti mantuit daca in cele din urma poti spune: asta e asta si e doar asta. Rostesti cuvantul magic si nemarginirea e surghiunita in finit. De aceea oamenii cauta si creeaza cuvinte.
Daca intelegi bezna, ea te cuprinde. Vine peste tine ca noaptea cu umbre albastre si nenumarate stele licaritoare. Tacere si pace se astern peste tine cand incepi sa intelegi bezna. Numai cine nu intelege bezna se teme de noapte. Intelegand ceea ce-i intunecat, nocturn, abisal in tine, devii absolut simplu. Si te pregatesti, precum toti, sa dormi de-a lungul mileniilor, si dormi jos, in poala mileniilor, si peretii tai rasuna de vechile cantari din temple. Caci ceea ce e simplu a fost dintotdeauna. Tacerea si noaptea albastra se intind deasupra-ti, in vreme ce visezi in mormantul mileniilor.
Suferi de rau, caci in ascuns si fara sa-ti dai seama il iubesti. Ai vrea sa scapi de el si inepi sa-l urasti. Si iarasi esti legat prin ura ta de rau, deoarece fie ca-l iubesti, fie ca-l urasti, pentru tine e acelasi lucru: esti legat de rau. Raul trebuie asumat. Ceea ce voim ramane in lucrurile noastre. Ceea ce nu voim si totusi este mai tare decat noi ne smulge cu forta si nu putem rezista fara a ne dauna noua insine. Caci forta noastra ramane tot in ceea ce e rau. Dar trebuie sa ne asumam raul nostru, fara iubire si fara ura, recunoscand ca este aici si ca trebuie sa participe la viata. Prin aceasta il deposedam de forta de a ne birui.
Nimeni sa nu se mire ca oamenii sunt atat de departati unii de ceilalti, ca nu se inteleg, ca se razboiesc si ca se ucid. Ar trebui sa ne miram mai mult ca oamenii cred ca sunt apropiati, ca se inteleg si ca se iubesc. Mai sunt doua lucruri de descoperit. Primul este abisul nesfarsit care ii separa pe oameni. Al doilea este puntea care ar putea sa uneasca doi oameni.
Construim sosele prin aceea ca mergem. Viata noastra este adevarul pe care-l cautam. Doar viata mea este adevarul, adevarul in genere. Cream adevarul traindu-l.
Luni va fi vernisajul expozitiei foto a unui grup din care fac parte, alaturi de colegii mei de la Arte. Cum nu toata lumea are facebook, am sa redirectionez pentru detalii catre blogul varului meu, D. Este si o fotografie care-mi apartine inclusa, pana sa credeti ca e putin lucru vreau sa va spun ca a fost un proces de selectie pornind de la o baza care continea destul de multe fotografii (nici nu mai stiu cate, 70, 100…). Asteptam de foarte mult timp sa se intample, si uite ca pana la urma expozitia se intampla in alt context decat as fi crezut, ceea ce nu stiu daca este de rau sau de bine. Mai exact, sunt intr-o perioada de schimbari, si ma simt destul de agitata si hiperactiva. Am invitat pe toata lumea pe care o cunosteam, fara deosebire, si pe prieteni si pe cei care nu stiu cat de prieteni imi (mai) sunt sau ce parere vor avea despre acest demers – au inceput sa-mi fie straine astfel de griji, gen ce ar putea crede x sau y…
Imi amintesc cu mult drag de momentul in care am facut acea fotografie, era vara si mai aveam foarte putin pana la examenul pe care a trebui sa-l sustin pe niste teme date. Eram in parc si ma straduiam cu niste idei care pana la urma nu s-au inchegat, asa ca am pus mana pe telefon si am sunat-o pe prietena mea Alexandra, pe atunci proaspat casatorita, si i-am facut o propunere… sa-i zicem mai neobisnuita: “Alexandra, te pot ruga sa ma ajuti cu ceva? Poti veni pana in parc sa facem niste poze.. cu tine legata?” )
In scurt timp a aparut si Alexandra cu sotul ei care probabil nu dorea sa piarda momentul, am cautat o cabina de telefon public pe stil vechi, am legat-o la ochi si am facut poza. Va dati seama ca mi-a fost foarte greu sa surprind un cadru in care sa nu rada, cred ca si in cel final are o urma de zambet pe buze (si eu rad in timp ce scriu aceste randuri, si-mi amintesc cum a fost)… Acasa ne-am dat seama ca e un amalgam de culori in fotografie, portocaliu cu rosu si cu verde si cu ce o mai fi fost, asa ca tot Alexandra a venit cu ideea de post-procesare alb-negru pastrand doar culoarea esarfei – ma bucur mult ca a fost una rosie.
Asta a fost povestea din spatele fotografiei, care a placut pe urma mult, a ajuns si pe f64 la un moment dat, si acum pe hartie. Dupa expozitie o sa ajunga la tanarul cuplu non-conformist, pentru care am toata dragostea din lume. Pana la urma nu cred ca exista frumos, niciunde, fara suflet
si mie mi-e dor de mine