Whatever Works (2009) este o comedie despre Boris Yellnikoff, un barbat inteligent si cinic, care in urma unei crize existentiale culminand cu o incercare de suicid ratata isi paraseste sotia, slujba promitatoare de profesor de fizica si existenta reusita pentru a se muta intr-un apartament neingrijit din Manhattan. Aici aminteste tuturor care vor sa-l asculte ca e un geniu, aproape castigator al Nobelului pentru fizica, emite o sumedenie de sentinte amare despre inutilitatea existentei, efemeritatea iubirii si absenta divinitatii. In acelasi timp, isi castiga existenta predand sah unor copii pe care mai degraba ii terorizeaza decat sa-i invete ceva.

Totul decurge astfel pana cand o intalneste pe Melody, o fata tanara, simpla si ingenua din New Orleans, fugita de acasa, pe care o ia de pe strada si o gazduieste temporal. Melody se lasa vrajita de intelectul (poate si de bunavointa) lui si  ajunge sa-l ia de barbat. In partea a doua a filmului apar, pe rand, mama si tatal lui Melody, veniti sa o readuca acasa, care isi gasesc fericirea in moduri din cele mai neasteptate (si opuse convingerilor lor din pana atunci).

Ce mi-a placut la acest film (chiar m-a induiosat) este modul in care Melody preia ideile lui Boris si le face ale ei. Este amuzant si putin nepotrivit sa vezi o fata atat de tanara si de frumoasa vorbind cu convingere despre cat de lipsita de sens e viata, pe mine m-a facut sa ma gandesc de cate ori, indragostiti fiind, ne lasam sedusi si de ideile celuilalt si le insusim, ca si cand ar fi ale noastre. Evident, fara a fi constienti ca o facem… ce misterios proces de vrajire este dragostea

Altfel, Whatever Works e un film placut, are o nota fina de umor, place si atmosfera artsy, gen anii ’70, a decorurilor. Recomandat in special celor care sunt fani ai lui Woody Allen. Ii multumesc Madalinei pentru recomandare, tare ma bucura cand imi mai spune si mie cineva ce film sa mai vad .

Primul film de Greenway pe care l-am vizionat e, previzibil, “The Cook, the Thief, his Wife and her Lover”, care este probabil si cel mai cunoscut (l-am vazut la televizor, pe TVR 2). “Drowning by Numbers” mi-a placut infinit mai mult, desi e intrucatva mai accesibil, poate. Avem o fata imbracata intr-o rochie precum cea din Las Menitas, care sare coarda in fata casei, rostind nume de stele si numarand pana la 100, ceea ce prefigureaza un motiv – pe parcursul filmului, un privitor atent poate identifica numere de la 1 la 100, scrise sau spuse in diferite contexte. Apoi, sunt 3 femei – toate numite Cissie, mama si doua fiice, care decid sa isi omoare sotii, pe rand, inecandu-i. Toate apeleaza la medicul legist ca sa declare moartea accidentala, adica sa le acopere in speranta unor favoruri sexuale din partea lor (favoruri pe care nu le obtine de la niciuna). Medicul are un baietel care ii antreneaza pe toti in jocuri inventante, ale caror reguli, uneori incalcite, le declama pe parcursul filmului. Multe dintre ele au moartea ca subiect – inclusiv jocul final pe care baietelul il va juca, poate singura intamplare din film cu adevarat trista si tragica. Un alt lucru pe care-l face baietelul este sa caute si sa numeroteze cadavre de animale, marcand fiecare descoperire macabra cu un foc de artificii. O comedie neagra, cu accente ludice, viata si moartea privite ca joc.

Nimic de reprosat filmului, poate doar excesul de nuditate – prea mult pentru gustul meu. Nu stiu daca l-as recomanda pe Greenway – nu oricui, in orice caz, s-ar putea sa nu fie everybody’s cup of tea. Pentru mine “Drowning by Numbers” a fost un impuls sa mai caut si altceva regizat de dansul…

“The Tree of Life” este mai degraba poezie in imagini decat cinematografie conventionala. Nu are o desfasurare a actiunii liniara, si infatiseaza lumea idilica vazuta prin ochii unui copil, intercalata cu cateva secvente din viata de adult si cu imagini ale nasterii si evolutiei universului. Mama este intruchiparea iubirii, a candorii, isi invata copiii calea iubirii in viata, nu doar sa se iubeasca intre ei, dar si sa iubeasca fiecare frunza, fiecare lucru. Tatal este aspru, incearca sa-i disciplineze, sa le insufle alte valori, de a reusi cu orice pret in viata. Fiul cel mare i se opune tatalui, pentru a ajunge in final sa admita ca are in esenta sa mai mult din el decat din mama. Il regasim probabil realizat, dupa conceptele tatalui, la anii maturitatii, intr-un zgarie-nori de sticla, evocand inocenta copilariei si imaginea fratelui sau, mort la 19 ani.

Pe langa inocenta/pierderea inocentei copilariei, filmul are ca prolog un verset din Iov si infatiseaza si ideea unor pierderi personale, si cum ne raportam la ele. Familia traieste dupa perioada razboiului, vedem oameni raniti, oameni aruncati fara mila in masini ale politiei, tatal isi pierde slujba, apoi se confrunta cu moartea unui copil. Toate acele imagini cu cosmosul si geneza, care probabil multi le vor considera prea lungi si mai degraba potrivite pentru Discovery Channel, sunt de fapt singurul raspuns pentru orice sentiment de pierdere, dezamagire, dezumanizare. Si aici nu m-am putut opri sa nu observ ca Malick a intrebuintat pentru un scop mai bun secventele superb filmate si pasajele de opera folosite ca soundtrack decat Van Trier in “Melancholia”, care termina cu distrugerea totala.

Finalul de asemenea e optimist – desi mi-e neclar daca Jack moare sau pur si simplu are o viziune datorata introspectiei si se reconciliaza cu trecutul. Este o secventa aproape suprarealista, cu o plaja insorita unde regaseste si imbratiseaza personajele copilariei. Poate multi vor considera acest film greu de urmarit sau pretentios, nici eu nu as spune ca este unul de referinta personala, insa este genul de filme care te determina sa te opresti si sa meditezi asupra sensului pe care il putem da vietii. Nu suntem scutiti de suferinte daca suntem preocupati exclusiv de conceptele noastre inguste de realizare personala, chiar daca daca reusim. Ne hranim orgoliul, dar putem taia legatura cu sufletul nostru.

Filmul acesta mi l-a lasat fratimiu pe hard, si a avut carlig la mine pentru ca din descrierea de pe imdb parea a fi vorba despre un metalhead outcast, sau cam cum m-am simtit eu in ultimele zile :p. Sa zicem ca nu era despre ceea ce credeam eu ca este, ci altceva, intr-un fel mult mai bun. Pe scurt  este o poveste despre un tata si fiu marcati de moartea sotiei/mamei, care se muta la bunica baiatului, si traiesc izolati emotional in durerea lor. Asta pana cand accidental baiatul, TJ,  intalneste un tip bizar, neadaptat pana la a fi sociopat, destructiv, care pare pasionat de a incendia lucruri  – asta cand nu le zdrobeste. Hesher se muta in casa bunicii ca din senin – intr-un moment nu era acolo, in urmatorul moment isi spala rufele in masina de spalat a familiei, si il taraste pe TJ intr-o serie de intamplari distructive, in timp ce acesta se straduieste sa faca fata pierderii pe care o suferise. Ma asteptam sa se lege intre cei doi cine stie ce prietenie la un nivel profund, lucru care nu se intampla defel. Hesher e ca o forta bruta, uneori pare nici sa nu-i pese de baiat si sa se poarte total iresponsabil, totul pana cand bunica moare si ea. Bunica fiind singura care-l atinge emotional pe Hesher… este emotionanta dar absolut fucked up si am ras extrem in timpul scenei in care bunica isi ia medicamentele, iar Hesher se decide sa-i faca un bine si o pune sa fumeze marijuana…

In afara de umorul de situatie inerent si imposibil de reprodus filmul nu-mi provocase cine stie ce sentimente adanci, pana cand, la inmormantarea bunicii, apare Hesher sa tina un discurs – in stilul lui caracteristic, adica total beat, imbracand intr-o parabola niste vulgaritati, dar reusind sa-si faca inteles punctul de vedere: oricare ar fi pierderea personala exista ceva ce ne ramane si pe care merita sa-l pretuim… In momentul in care Hesher tranteste cutia de bere de un perete in biserica si decide sa isi indeplineasca promisiunea facuta fata de batrana, ca o va scoate la o plimbare, iesind cu sicriul pe usa, deja plangeam si radeam in hohote in acelasi timp .

In final, personajele merg mai departe cu vietile lor, iar in timp ce genericul curge, spectatorul reflecteaza, poate, la faptul ca avem mai putina nevoie de eroi si mai multa de dragoste.

Ceea ce ador la Lynch e ca, dupa ce vizionezi cateva din filmele lui, te face atent la urmatorul si te face gata sa vezi inauntru tau, mai degraba decat sa urmaresti niste imagini pe un ecran. Privind filmuletul de mai sus, ma gandeam ca personajul care apasa pe buton face ceva interzis / vedeam in bilele acelea globulele rosii, aveam in minte imaginea sangelui care curge, ideea de viata, vitalitate. Mai tarziu m-am gandit ca un buton rosu se mai apasa si in situatiile-limita, pentru a cere ajutor. Fascinant cum totul e in mintea noastra, cum orice percepem printr-un filtru subiectiv. E de mirare ca ne intelegem. Asta daca ne intelegem – probabil nu ne intelegem cu adevarat, ci la suprafata, cat sa functionam ca societate. Am avut intr-o noapte, intr-una din saptamanile trecute, o senzatie de intelegere completa intre mine si cineva, desi discutia se purta in jurul unui subiect banal. N-a fost o revelatie pe care sa ma bucur sa o sarbatoresc, pentru ca realizez cat de iluzorie poate sa fie. Peste cateva luni pot sa-mi dau seama ca am fost perfect straini intotdeauna.

Si melodia mi se adreseaza, oarecum

Despre carte nu o sa spun mare lucru, desi am avut de gand sa detaliez. Mi-e imposibil. Nu stiu daca s-o recomand sau sa pun lumea in garda – da rapid dependenta. In scurt timp, orele mele de culcare erau din ce in ce mai inaintate, ba chiar ma intorceam dupa 5 minute de stat in pat sa vad ce se mai intampla. Nu mai mentionez ca ziua vedeam numai blazoane si ma interesa in special care mai e soarta razboiului Dar prietenii mei, saracii, stiu deja mai multe detalii decat si-ar fi dorit, probabil, sa afle.

Azi aflu ca tocmai s-a difuzat un preview de 15 minute din serial. Lansarea e programata pentru aprilie. Cele 15 minute tot pe internet le-am urmarit, in loc sa fi deschis televizorul, lucru care demonstreaza ca nu bravam in primul paragraf. Din preview, deocamdata, observ ca serialul e frumos din punct de vedere vizual, dar ma dezamagesc alegerile pentru Lady Catelyn si pentru Jon Snow. Jon Snow in film imi arat a pampalau, iar in carte e imposibil sa nu-l placi. In schimb, pe Arya exista posibilitatea s-o plac in film la fel de mult ca si in carte.

De asemenea, nu va lasati amagiti de preview, ca nu e o poveste cu zombie. De fapt personajele supranaturale vor fi foarte putine, aproape deloc. Este mai mult o poveste despre intrigi si lupte pentru putere, decat una cu fantesy. Abia in partea a doua vad ca apare si o vrajitoare rosie, din cauza careia parca vad ca Stannis, fratele regelui, va da de dracu’.

Sper sa va uitati la film ca sa am cu cine comenta, sa nu postez singura pe-aici – despre carte ramane cum am stabilit, le luati doar daca vreti sa carati caramizi de 650 de pagini la voi si sa le cititi avid, si sa va discreditati in fata intregii lumi pentru ca ati inceput sa cititi fantasy (eu nici nu mai am curaj sa scot ochii din casa, noroc ca sunt ocupati cu partea 1 din volumul 2, plus volumele 3 si 4 in program, adica alte 5 tomuri a 650 de pagini ))

E o explicatie care s-ar potrivi, plus ca “Inventia lui Morel” mentioneaza Marienbadul din primele pagini. Asta ar fi una din coincidentele care nu sunt coincidente si care ii plac lui Cortazar (si mie). Cei care au facut filmul nu citisera cartea inainte. In “Inventia lui Morel”, un condamnat se refugiaza pe o insula pe care-o crede pustie, bantuita de spectrul unei boli cumplite care-i atingea pe cei care se duceau s-o viziteze. Dupa o vreme, incepe se vada oameni, de care se fereste. O femeie frumoasa care priveste apusul in fiecare zi, la aceeasi ora, in acelasi loc, ii atrage atentia. Se indragosteste de ea. Ii declara dragostea, dar nu obtine nicio reactie de la ea, nu il priveste, nu il asculta, nu ii raspunde. Ii face o gradina de flori, nu pare a o baga in seama. Curand, isi da seama ca la fel se intampla cu toti cei de pe insula – pare a fi devenit in mod misterios invizibil pentru toti. In plus, observa ca intamplarile, dialogurile se repeta. Intr-o seara, Morel ii aduna pe toti si le povesteste despre inventia lui. I-a inregistrat pe toti si vor trai vacanta de pe insula pentru totdeauna. O masinarie actionata de maree ii va reda perfect, facand tot ce facusera pana atunci. Insa cineva a intuit corect ca ei vor muri. Asa ca refugiatul nostru traise in mijlocul unui teatru de papusi care jucau obsesiv aceeasi piesa.

L’annee derniere ar putea fi despre o asemenea inregistrare, repetata la nesfarsit. Sau ar putea sa aiba alta din multimea de explicatii pe care le-am citit. X, A si M ar putea fi intr-un sanatoriu, ar putea fi vorba de o amintire reprimata, ar putea fi in purgatoriu. Eu inclin sa cred ca nu e nimic ascuns la mijloc. X s-a intors sa-i aminteasca lui A de promisiunea facuta anul trecut la Marienbad, ca va pleca cu el, iar ea (poate dintr-o cochetarie, poate de teama) ii spune ca nu-si aminteste. Problema e ca eu credeam ca trebuie sa fie ceva ascuns la mijloc ca o poveste sau o situatie sa devina fascinanta. Dar daca nu e nimic ascuns la mijloc…

Acum o saptamana, o intamplare foarte marunta si foarte banala a declansat in mintea mea un intreg sir de asocieri, de senzatii contradictorii si complexe. Toate datele imi erau cunoscute, stiam precis cum si de ce, totusi aveam o senzatie de stranietate. Speram sa aflu raspunsul la intrebarea nu ‘de ce s-a intamplat asta’, ci ‘de ce ma simt ca e ceva bizar la mijloc, daca stiu…’. Cumva insa cred ca ar fi totuna daca as afla. Sau ar genera alte intrebari fara raspuns, de parca m-as afla intr-o spirala concentrica, fara sfarsit.

- Ieri seara trebuia sa vedem Das Leben der Anderen, nu s-a putut de raul meu. Poate il reiau altadata, cand voi fi in the mood for it.

- Vreau sa vad Inception. Meditez pe cine sa mituiesc sau sa amenint ca sa ma insoteasca la cinema )

- Sunt intr-un Dexter block, dupa ce sambata trecuta nu am facut nimic altceva. In ultimele doua zile abia am vazut doua episoade, cu pauze si chinuit. De fapt pe al doilea nu l-am terminat. Am ajuns la 03×11.

- Mai am niste treburi pe hard pe care nu am apucat nici acum sa le vizionez. Thirst, de exemplu.

- Trebuie sa fac curat pe hard…