Midian

I just want to go back in time, tell the child I was not to cry, tell her everything will turn up fine…

Serj Tankian la ARTmania. Ce-mi doream asta. Not. At all.

Am in continuare o stare de oboseala cronicizata insa cel putin s-au terminat o parte din lucrurile prin care trebuia sa trec. In prezent stau pe scaun la birou, cu picioarele goale – ar trebui sa trag o pereche de sosete – si incerc sa incropesc cateva randuri pe marginea unei carti despre antropologie si religie, pentru o prietena. Maine, impreuna cu colegii de scoala si profesorul vom participa la o lansare (cred) si sper sa mi se ofere niste ponturi despre cum sa fac mai bine fotografie de eveniment. Problema e ca am prea multe in program, mi-am propus prea multe si am ajuns uneori sa uit pur si simplu ca trebuia sa fiu in ziua x in locul y. Intre timp, merg si la birou zilnic, si a trebuit in ultimele saptamani sa fac fata si discutiilor din familie, cu zambetul pe buze chiar si cand era absurd (bine, am avut cateva momente de rabufnire).

Nu stiu daca sa cred ca sarcasmul la care apelez adesea e o salvare sau o greseala. Nu mi-e in fire, l-am imprumutat doar, de multe ori il folosesc ca pe o arma de aparare. Am ajuns sa mi-l reprosez. Uneori ma infatiseaza ca pe o fire glaciala in fata unor oameni cu care sunt oricum, numai asa nu. As prefera sa inlatur lucrurile care nu-mi plac la mine, decat sa consum timp si energie scuzandu-mi-le in fata celorlalti. Stiu ca nu e simplu, dar stiu ca pot s-o fac. Ieri am avut un moment in care, desi pare copilaresc, am fost aproape mandra de mine si de modul matur in care am ajuns sa iau decizii.

Peste toate acestea, ma oboseste lumea din jurul meu. Lumea la modul general, nu o categorie anume. Oamenii obtuzi si mitocani, inceti la minte, care debiteaza platitudini si filozofii de mahala. De exemplu – ca sa dau numai un exemplu marunt, din trecutul apropiat, desi am o multime – taximetristul de ieri, care s-a considerat dator sa ne ofere prelegeri pe subiecte intelectuale si de diferente culturale, cand m-ar fi interesat mai mult, marginita de mine, sa retina dracului adresa la care trebuia sa ne duca si sa nu ajungem la capatul opus al strazii Traian… Nu stiu daca e intelept faptul ca eram singura din masina care a decis sa nu adopte tactica laissez passer, si sa i-o reteze cu raceala, insa in mod cert nu e intelept pentru bietii mei nervi.

Multumesc pentru sustinere celor care mi-au trimis mesaje, insa nu am scris postul anterior in urma unei dezamagiri sentimentale. Sunt dezamagita de oameni, in marea lor majoritate, poate sunt dezamagita si obosita si de mine uneori, insa – nu stiu care din cititorii mei o sa rasufle usurati si pe care o sa-i intristez – nu sunt nefericita sentimental. Chiar dimpotriva. Doar ca mi se pare aproape vulgar sa afirm mereu ca sunt fericita din acest punct de vedere, aproape ca si cand as face parada cu asta. Nu simt nevoia s-o fac.

A venit primavara de-a binelea – ma uit cu invidie la iarba verde si tanjesc sa fiu departe de tot, undeva in iarba, privind cerul. Azi-noapte am visat campuri de trifoi colorat – visez in culori – verde, dar si ruginiu sau albastru, culori care se conturau pe fundalul unor brazi intunecati. Mi-e dor sa plec departe.

Trebuia sa ma fi facut magician. Cred ca am un talent nativ pentru asta, in special cand e vorba sa ma iluzionez. De pilda, zilele astea m-am iluzionat ca traiesc pentru mine. Ca se poate, de fapt – ca putem sa traim pentru noi. Cand de fapt traim pentru altii. Cand, de fapt… majoritatea timpului facem ce se asteapta de la noi. Mai mult sau mai putin legat de ce spuneam mai devreme, imi pare foarte, foarte rau – insa eu nu sunt o planta de presat si de pus intr-un ierbar. Nu mi-ar sta bine lipita de o pagina, cu niste etichete lipite in juru-mi – aici e radacina, aici sunt frunzele… Stiu ca cei mai multi asa sunt, insa din pacate nu-mi sta in fire. Si-atunci, nu ramane de facut decat sa opun rezistenta – insa nici asta nu merge la infinit.

Imi pare rau, copii, dar eu am obosit.

Draga mea Angel,

Se pare ca publicul larg considera necesar ca tu sa te cultivi. Nu o lua ca pe un repros, te rog – stii ca in ochii mei esti perfecta However, daca vrei sa fii pe placul maselor, consider ca e datoria mea de prietena sa-ti dau niste sfaturi referitoare la cum te-ai putea cultiva. Iata-le :

- se ia un ghiveci, de preferat unul de dimensiuni mari, in timp o sa-ti creasca radacini si trebuie sa aibe loc sa fie bine infipte in pamant:D
- te asezi in el, in picioare;
- asezi de jur imprejur pamant bine afanat – pana la, sa zicem, glezne;
- as putea sugera sa adaugi ceva ingrasaminte, insa trebuie sa fim cu orice pret eco, ca asa e in trend, deci aici ar trebui sa spun ceva despre ingrasaminte naturale. La naiba, nu vreau sa fiu scarboasa, tocmai luam cina ;
- odata bine plantata si evident imobilizata, iti asezi un ecran in fata ochilor, la o distanta convenabila, sa nu-ti strici ochisorii, si incepi sa rulezi productii cinematografice de un real succes, care sunt pe gustul cinefililor din ziua de azi (nu dau nume ca sa nu mai lezez sensibilitati).

Reactii de asteptat dupa o bucata nu foarte lunga de timp: pierderea oricarei legaturi cu partea coerenta si logica a creierului tau, precum si a cunostintelor cu privire la gramatica si punctuatia in limba romana; paranoia, mania persecutiei si a conspirationismului; infiriparea unei dorinte ancestrale de a te agata de primul mascul intalnit in cale si de a considera un titlu de glorie faptul ca ai reusit pui mana pe el (damit, stiu pe cativa din admiratorii tai care o sa-mi multumeasca in genunchi pentru asta), pierderea definitiva si irecuperabila a oricarei urme de cultura lasata de bagajul tau solid de lecturi … but i better stop here. Imi pare rau, draga mea prietena, insa consider ca esti irecuperabila. Nu vei putea fi niciodata cultivata in felul acesta, e prea tarziu pentru tine

Ar fi trebuit sa fi aici cu mine, dar am fost creati, antrenati si conditionati sa disparem. Am stat intre umbre prin poienile arzand, oricand gata de a deveni hoti de inchiriat; si vom ramane invizibili, vom calatori alene, dar nu ne vom grabi pasul catre lumina si vom dansa, daca putem, cu ochii inchisi de-a lungul granitelor, de-a lungul drumurilor.

Arta inseamna generozitate. Nu inseamna punere la zid, nu inseamna stigmatizari.

Aseara am avut ultimul curs la Scoala de Arta. Imi amintesc ce timida si timorata am venit la examen. Imi amintesc cat de circumspecta ii priveam pe elevii care mai facusera un an, cand imi spuneau ca voi vedea viata altfel. Totusi, asa este. Nu stiu daca am invatat sa fac poze mai bune, inca ma mai incanta fotografiile mele din TSC, desi probabil sunt niste mazgaleli. Insa in mod cert am invatat destul de multe, si nu numai despre fotografie. O sa-mi lipseasca zilele de luni, colegii si, mai ales, profesorii mei

Am destule defecte, dar nu sunt, sper, ale ratiunii. Pentru firea mea, nu pun mana in foc. Este, cred, prea putin ingaduitoare; sigur, prea putin pentru a conveni celorlati. Nu pot uita prostiile si pacatele oamenilor atat de repede precum ar trebui, si nici ofensele pe care mi le aduc. Nu ma las impresionat de orice incercare ce s-ar face de a ma emotiona. Buna mea parere o data pierduta, este pierduta pentru vecie.

Feelin’ blue – I am reading “Pride and Prejudice” for the thousandth time, and watching the movie for a half a thousand. I know no better remedy .

Daca as putea sa opresc desfasurarea actiunii pentru o secunda, cred ca as lua pe oricare dintre personajele din jurul meu, fie ele principale sau secundare, si le-as scutura bine. Probabil as si tipa la ele, de asemenea, probabil le-as intreba daca vad ce fac sau cand au de gand sa deschida ochii. Pentru ca daca as scrie pe o hartie faptele, asa cum au fost ele, in ultimele cateva luni, ma astept sa vina cineva de sus si sa spuna – hai, a fost o gluma – nu pot crede ca ai crezut ca totul e pe bune. A fost o gluma practica. Si totusi nimeni nu se opreste si nimeni nu ma opreste. Daca ar fi o carte as arunca-o si as zice ca autorul fabuleaza nepermis, dar e real. Pe scurt, totul e nebunesc si neverosimil.

In ultima saptamana am dormit prost – si nu stiu de ce am stat treaza pana tarziu, ca nu aveam niciun motiv particular. Nu cred ca am facut nimic notabil – am senzatia ca ma irosesc elegant. Totul a culminat cu dimineata de azi, cand m-am trezit cu greu la 9 fara 10. Ma trezisem dar adormisem la loc si aveam un vis despre un peisaj de toamna in culori nespus de frumoase, copaci cu frunze galbene si rosii, insa era si un copac care facea crizanteme albe si alaturarea celor 3 culori m-a facut sa spun ca e ca si cand ar fi vara, toamna si iarna in acelasi timp. In seara asta, am ajuns nu stiu cum in Mall si-mi era o pofta dementa de gogosi. Serios, citind i se pare cuiva ca toate astea sunt pe bune, insomnii, vise de toamna, Mall si gogosi in acelasi paragraf? Eu as zice ca inventez daca nu as stii mai bine… Anywayz, cautam gogosi si ma gandeam ca lumea a luat-o razna, si in cele din urma am gasit o toneta in alta parte. Ultima gogoasa cu fructe de padure am luat-o eu, si faptul ca ea era ultima dar mai erau foarte multe cu ciocolata sau vanilie contrazice My Blueberry Nights. Pe care l-am vazut intr-una din noptile trecute si pentru care il iert pe Kar Wai Wong pentru In the Mood for Love.

Dupa trei gogosi, chiar si fara sirop (imi pare rau ca nu aveau si cu sirop) eram extrem de lipicioasa – nu face nimic, mi-am zis. Oricum ma simt si sufleteste asa, oarecum imbacsita moral. Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca sunt cel putin 3 oameni pe care ii mint. Si nu ii mint spunandu-le ca afara e senin cand de fapt ploua, nici macar nu ii mint ascunzandu-le treburi. Ar trebui sa ii adun pe toti o data la un loc si sa le spun: stimabililor, am zahar pe degete (acum imbacsesc tastatura), si va mint pe toti – sa nu aveti incredere in mine cand zambesc, ca sunt sigura pe mine, cand va ironizez, cand sunt glaciala, cand am zahar pudra pe pulover si pe buze. Va mint si cand tac si sa fiti susceptibili cand par incurcata – gata, v-am pus in garda. De fapt, sunt obosita. As vrea sa fiu frumoasa adormita si sa pot dormi vreo suta de ani, asa. Si cand vine printul, sa-i spun: well dear, foarte rau ca m-ai trezit pentru ca mie mi-e somn. Sicriul de clestar era intr-adevar comod, iar tu nu esti printul potrivit, care erau sansele sa fii?

Sunt in In the Mood for Love de cateva sezoane. Trebuie sa fiu eleganta, sa ies pe o ploaie nesfarsita la restaurant, sa ma intorc acasa cu aceeasi lipsa de expresie, sa nu spun niciodata nimic si sa nu se intample nimic. E un fel de aici e locul unde nu s-a intamplat nimic, si toti au trait nefericiti pana la adanci batranete. As vrea sa fiu macar pentru o secunda in blueberry nights. Probabil ar insemna ca ar trebui sa plec. Daca am ajuns la distante, sa va spun si despre a-ti lua ramas bun? Pentru ca cred ca e singura varianta. Sunt niste expresii in vocabular, nu pleca, am nevoie de tine, imi vei lipsi, mi-e dor de tine. Eu am nevoie de tine. Este posibil ca tu sa nu ai nevoie de mine, este posibil chiar sa te agasez, si chiar daca nu te agasez, este posibil ca maine sa nu mai am eu nevoie de tine. Sau excluzand ipotezele, pana la urma si ce… Distanta e doar o coordonata sufleteasca, nu una geografica. Sunt cu cineva in aceeasi cladire si parca ar fi in alta dimensiune. Sunt langa cineva si parca ar fi in Alaska. Mi-e dor de el. O informatie la fel de prozaica precum cursul oficial al BNR.

Ma duc sa dorm, noapte buna.