revelatii
Am acest text de ceva timp in cap, dar nu l-am pus pe tastatura, de teama sa nu para siropos. Acum sunt sigura ca o sa fie exact asa, insa imi asum riscul, poate e cineva care are nevoie de el dintre cei care ma citesc. E doar un punct de vedere. Nu am pretentia niciunei intelepciuni de viata, si a niciunui echilibru sau nirvana atinse, ar fi stupid.
Dar iata. Daca sunteti intr-o situatie in care pierdeti ceva, orice: oameni, afectiune, lucruri, promisiuni, vise, dupa ce ati facut totul sa le pastrati si vedeti ca nu se poate, lasati-le sa se duca. Peste un timp, veti ajunge intr-un punct in care totul va fi mult, mult mai bine, mult mai luminos, si veti avea incomparabil mai mult fata de situatia initiala.
Mi-e absolut groaza de ideea ca ar putea exista realitati alternative, si ca exista pe undeva o Ana care nu a pierdut nimic in ultimii doi ani (sa zicem), care a ajuns sa aiba tot ceea ce credea ea ca isi doreste in acel moment. Sigur ca imaginea ei in mintea voastra ar fi fost mult mai lustruita, dar nu ar fi avut niciunul din momentele si din lucrurile astea pe care sunt convinsa ca multi le privesc ca fiind marunte si nesemnificative si care o fac sa se simta plutind de incantare. Sunt recunoscatoare intamplarii ca a stiut sa aleaga mai bine decat mine, si in acelasi timp mai bine pentru mine.
Asta era totul, boyz and girlz. When in doubt, smile. Sunt sigura ca veti gasi o intreaga lume pe care nici n-o credeati acolo, gata sa va zambeasca larg inapoi.
Ma uitam la niste fragmente din Black Swan si ma intrebam daca actorilor nu le pare foarte rau dupa un rol dupa ce se termina.
Mie imi place mult mai mult personajul care sunt acum decat imi place de mine. Sau de alte roluri (nu stiu sigur care varianta).
E posibil ca totusi si rolul prezent sa se termine, si atunci ce ne facem, asta e problema mea acum… pentru ca sigur o sa doara tare.
Sa fim optimisti, zic, poate ne reinventam 
O sa fie ca intr-un film cu coridoare pe care alergi si nu se mai ajungi la capat, sau ca intr-un vis cu o cadere intr-un gol fara coordonate. O sa ziceti ca e lipsit de perspectiva, dar mie imi pare frumos.
Ai fost un copil care privea lumea cu ochi mari si inocenti, intreband obsesiv cum si de ce. Ai fost un adolescent care s-a razvratit impotriva a ceea ce vedea, cu violenta, jurandu-si in secret ca nu va ajunge asa.
Ai devenit un adult care se trezeste in fiecare dimineata devreme, si care in cel mai bun caz pierde rasaritul pentru cateva minute de odihna chinuita in plus, si in cel mai rau caz il pierde alergand spre un birou. Vezi in fiecare zi aceleasi locuri, mergi in acelasi ritm febril. Trec anotimpurile, dar abia daca remarci diferenta dintre un asfalt plin de praf, de frunze vestede sau ingropat in zapada. Seara faci parte dintr-o multime depersonalizata care se revarsa din mijloacele de transport in comun, sau se revarsa intr-un trafic haotic, la adapostul iluzoriu al unui autoturism – e tot una. Faci conversatii de complezenta, spui lucruri de suprafata pe care nu le gandesti sau nu le simti cu adevarat, ca sa treaca timpul, sau ca sa fii placut.
Spui ca nu ai timp pentru lucrurile care iti placeau sau iti doreai sa le faci, timp pe care il irosesti seara, obosit si cu o migrena, cu indeletniciri marunte sau inutile (da, vorbesc despre televizor). Toata existenta asta de plastic se termina apoteotic cu o serie de acumulari, de cele mai multe ori de factura materiala, beton, var, metal, vopsea, sticla, hartie, sau o familie vazuta de multe ori, din nefericire, ca un bun personal.
Nu esti ceea ce ai. Nu esti ceea ce faci. Nu este ok daca esti in acest scenariu si nu te intrebi, ingrozit, cum de s-a ajuns aici…
Cate persoane au ramas in viata ta, C, l-am intrebat, dar i-a fost usor sa raspunda acestei intrebari – l-as fi pus in dificultate daca ar fi fost sa se gandeasca la cei care au plecat. Cati au insemnat, ceva, la un moment dat, si cate lucruri au sfarsit in dezamagire sau dezgust…
Am vrut sa spun unele lucruri,de atatea ori in ultimele luni, si poate de multe ori le-am spus cu voce tare, insa m-am temut de permanenta cuvantului scris – s-a spus ca manuscrisele nu ard, citeam undeva. Cand un lucru lipseste, exista o zbatere a unei asteptari, o permanenta si dureroasa constientizare a unei lipse. Dar daca apare lucru dorit, te-ai astepta sa se astearna linistea, nu sa simti acelasi puls dureros, sa te intrebi daca e veridic, plapabil, comensurabil, pana unde, pana cand… Fericirea sta in intensitatea unui moment perfect, resimtit intens, de armonie deplina. Fericirea e lumina unei candele aprinsa la o fereastra, cand afara e o furtuna de zapada.
Eram atat de familiarizata cu noaptea, cu intunericul, cu tristetea, incat imi pare firesc, desi injust, sa ma intreb daca nu vad insule de prospetime si verdeata unde nu e decat nisip.
Stiu ca sunt doar o trecatoare, o intrusa, un joc al unei intamplari, o piesa usor de inlocuit intr-o lume care poate nu a fost niciodata a mea, dar care m-a privit intotdeauna ca pe un copil al ei. Daca mi-as putea pune o singura dorinta, ar fi sa raman aici pentru totdeauna, dar ce este pentru totdeauna? Dupa atata timp, vad totul ca pe un teren incert. Totul s-ar putea schimba, indeparta, muri, eu, voi, sau viata asta care ne poarta ca pe niste surferi in voia unor valuri. Totusi, cu toate scenariile, ipotezele, istoricul unor alegeri de nestramutat care au fost maturate de prima furtuna, amintiri dureroase ale unor esecuri, cu toate ratiunile care invoca un dubiu… o sa raman cu voi, sa privim aceleasi stele, sa ne oglindim acelasi surasuri, sa gandim uneori aceleasi ganduri, sa ne tinem de mana, sa refuzam sa jucam niste roluri straine aici, si sa ne aventuram temerar impreuna, mai departe. Pentru totdeauna.
Erau atat de multe nimicuri importante pe care credeam ca le-as putea spune, pana cand am trait un moment desavarsit, intr-o dupa-amiaza oarecare. Alergam pe trecerea de pietoni, pe rosu, in mijlocul unei intersectii mari, de obicei aglomerata. Soarele avea o lumina perfecta, pe care nu o are decat toamna, o lumina lipsita de nuanta aspra si taioasa a verii, o lumina blanda, aproape melancolica ea insasi, daca asa ceva ar fi posibil. Ascultam Alcest in casti, cu volumul la maxim, si alergam ca sa ajung la timp la o intalnire cu Ange. In acel moment, exact cand alergam si ascultam muzica, am trait o armonie perfecta, de parca eram in acelasi timp acea lumina, acea muzica, acei trecatori din juru-mi, acel cer senin. Eram totul si eram eu, proiectata in milioane de imagini, milioane de franturi refectate in mine. Clipa a durat exact cat bataia unei aripi de fluture, pana cand sa ma intorc inapoi in prezent, insa amintirea ei mi-a ramas draga.
Ce as mai putea sa spun, cand orice alte preocupari imi par futile, cand stiu ca oricum nu putem sa comunicam nimic, ne pacalim doar cand folosim cuvinte din spatele carora ramanem straini unul altuia, insule de singuratate…
In seara aceasta am constientizat ca traiesc un moment perfect, si singura teama este ca acest moment sa nu treaca
If your soul will die, it doesn’t matter – you’ll still have the one we share
Dupa ce strigase catre toate barcile sa se indeparteze, barbatul plonjase in adanc. Ploile recente nu ii faceau misiunea mai usoara. Apa era tulbure, nu ii vedea clar fundul, si nu stia unde s-ar fi putut afla masina. Barbatul nu avea experienta in diving decat la un nivel de amator, insa intuitiv a incercat sa se orienteze dupa felul in care curentii purtau algele si plantele. Apa trebuie sa fi fost rece si maloasa. Cand in sfarsit a ajuns la masina, lipsa de oxigen a devenit insuportabila. Instinctul de supravietuire a biruit nevoia de a-si duce treaba la bun sfarsit, propulsand-l la suprafata.
Barbatul stia ca nu mai are timp la dispozitie si se temea ca nu ar mai putea gasi masina a doua oara, asa ca s-a uitat catre dig si catre barci, incercand sa-si fixeze niste repere. A coborat foarte repede inapoi, multumindu-se cu o gura insuficienta de aer. A doua oara, a localizat usor masina si a incercat sa ajunga la locul pasagerului. Baiatul statea pe scaun, prins cu centura de siguranta, vanat. Barbatul a reusit sa se strecoare in masina, si a inceput sa se lupte cu centura de singuranta, care nu voia sa se deschida. Intr-un final ea a cedat, si barbatul l-a adus pe baiat la suprafata, pe una din barcile de salvare.
Baiatul petrecuse o perioada critica de timp sub apa, si era inconstient. Se parea ca eforturile barbatului fusesera zadarnice. O doctorita s-a straduit foarte mult sa-i acorde primul ajutor, si in cele din urma a reusit sa obtina un semn slab de puls. Dupa o perioada de coma, baiatul si-a revenit complet, salvat in ultima clipa.
M-am gandit saptamanile acestea la povestea de mai sus, pe care am urmarit-o pe Discovery World. Sunt doua lucruri in care cred, perseverenta si intuitie. Daca barbatul nu ar fi depus toate eforturile care tineau de el in acel moment, baiatul ar fi murit cu siguranta. Cred ca trebuie sa facem tot ce putem si inca 10% in plus in orice situatie . Daca nu de altceva, apoi cand lucrurile o sa se duca mare la vale (si din experienta, daca ceva poate merge prost atunci va merge), macar atunci iti poti spune ca ai facut tot ce tinea de tine. Imi displace atitudinea mioritica tip hai sa ne impacam cu soarta. Hai sa nu. Daca nu de altceva, macar pentru faptul ca eroii din antichitate aveau o sectiune speciala, a lor, in orice forma imaginabila de paradis. Nu exista niciun eden, fireste, in afara de cel pe care ti-l ofera o constiinta curata si impacata cu sine (pare un cliseu, stiu, dar e un lucru mare).
Pe urma, daca barbatul nu s-ar fi orientat intuitiv dupa niste repere, nu cred ca ar fi reusit sa gaseasca tinta. Pe ce pot sa ma bazez?… pe inteligenta – ar fi flatant sa cred asta, dar sa nu ne amagim, nu suntem Einstein. Nici nu aduc sentimentele in discutie, sa te ghidezi dupa ele te duce in nisipuri miscatoare cu ochii inchisi. Instinctul? – pai daca am fi animale… primul lucru care-mi trece prin mintea-mi perversa e ca ar fi foarte multe scene de sex in public :p
Imi pare grozav de rau ca nu stiu sa fac surfing. Zilele astea, exact asa m-am simtit, ca si cum as fi pe creasta unui val si as simti cand urca sau descreste. Lucruri care par gresite privite cu ochii ratiunii mi s-au parut a face foarte mult sens. Lucruri care incepeau prost, presimteam ca se vor termina si mai prost… Presimteam, ce exprimare de baba care da in ghioc. Nu e chiar asa, dar nu gasesc un cuvant mai bun.
Evident, nu am si nu am avut niciodata pretentii de descoperitor de piatra filosofala, ar fi fost prudent sa adaug la tags ‘de moment’. Pana la urma… ar fi fost tare sa stiu sa fac surfing 
.
Probabil era cel mai nepotrivit moment. Era-ntr-o dimineata, purtam ciorapi rosii, margele de un rosu rotund si o floare rosie in par. Ultimul obiect vestimentar, o rochie gri, nu era inca la locul lui. Aveam sa ii arat pe fereastra un mar desfrunzit, plin cu mere rosii. Si pe langa blocul meu, la casuta pisicilor, dormitau doua frumuseti tigrate intr-o gradina in care nu mai era nici o floare, decat un ultim trandafir. Rosu.
Dar sa ne intoarcem. Inainte sa imbrac rochia, am recunoscut ca l-am mintit si i-am spus ca de fapt nu il plac. A luat aceasta afirmatie a mea cu acelasi calm si liniste de care ar da dovada in orice situatie. M-a intrebat doar cum vine asta – i-am raspuns ca nu doar ‘il plac’. Este mai mult decat atat, il iubesc.