Author Archive
Imi lipsesti.
De-as grai in limbile oamenilor si-ale ingerilor, iar banu nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval zanganitor. Si de-as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si-atata credinta de-as avea, incat sa mut si muntii, iar bani nu am, nimic nu sunt. Si de-as imparti toata avutia mea si de-as da trupul meu ca sa fie ars, iar bani nu am, nimic nu-mi foloseste. Banul indelung rabda; banul e binevoitor, banul nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Banul nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda… Si-acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si banul. Iar dintre toate mai mare este banul.
Aceasta adaptare inedita a capitolului 13 din Corinteni ii apartine lui George Orwell si deschide romanul ‘Aspidistra sa traiasca!’, partial autobiografic si pe care Orwell a trebuit sa-l rescrie, se pare, pentru a elimina o serie de nume de firme sau persoane binecunoscute publicului acelor vremuri, ba chiar niste presupuse obscenitati, nebunaticul. Daca mai adaugam si venirea razboiului, care a dus la pierderea unui numar important de exemplare, devine destul de dificil sa reconstituim textul original.
Aspidistra este o planta de apartament foarte rezistenta la conditii vitrege, simbol al suficientei burgheze, cae-l urmareste pe George Comstock in incercarile sale de a se detasa de lumea banului si a succesului si de a trai o viata in afara stradaniilor de a reusi in viata, pentru a scrie poezie. George nu reuseste decat sa se adanceasca in umilinta si saracie, pentru a fi nevoit sa capituleze in final, reintorcandu-se la slujba lui bine platita din domeniul publicitar. Scriitura are cand accente sumbre, cand umoristice, si mi se pare oarecum ironic faptul ca Orwell a declarat ca e nemultumit de ea, insa a scris-o pentru bani.
Pe Orwell probabil il stiti ca autor al ‘Fermei animalelor’ si ’1984′, insa mi-as permite sa adaug si Aspidistra ca recomandare, mai ales ca subiectul ei e atat de actual, si nu cred sa se demodeze multa vreme de acum inainte. Ca sa-mi linistesc putinii cititori care remarcau ca citesc prea mult, am o viata, insa cartea aceasta a fost parcursa in 3 zile din care de ieri seara pana azi la orele pranzului am stat aproape numai in pat, nesimtindu-ma bine, ceea ce evident nu ne dorim dar ne lasa mult timp pentru lectura.
Prima mea intalnire cu dl. Dostoievski a avut loc prin anii studentiei, cand am citit Crima si pedeapsa, urmata, cred, de Jucatorul, care mi-a fost recomandata de fostul decan, la un curs de riscuri la bursa. Am imprumutat apoi Demonii dar nu cred ca am inteles mare lucru. Oricum, in acea perioada Dostoievski nu a avut vreo influenta majora asupra-mi, in sensul ca nici nu l-am detestat, nici nu mi-a placut in mod deosebit. Am ramas cu ideea ca ar trebui totusi sa citesc si Idiotul si Fratii Karamazov, insa din pacate pe atunci se gaseau mai putine carti in biblioteci, iar timpul si resursele mele erau mai limitate.
Din fericire aceste eterne colectii de carti care s-au inventat ca sa se mai vanda, probabil, ziarele, mi-au adus ambele romane foarte repede la indemana. Dupa Idiotul parerea mea despre dl. D s-a schimbat, pentru ca a reusit sa ma faca atenta, si sa empatizez ocazional cu unele din personajele sale. Desi am auzit pe foarte multi ca l-au citit in adolescenta, inclin sa cred ca e o lectura mai degraba potrivita pentru maturitate.
Fratii K, care m-a facut sa intrerup lectura pasionata a seriei Cantec de gheata si foc, este un roman foarte inchegat, care m-a facut sa exclam ocazional ‘ce meserias e dl. D’, spre amuzamentul prietenilor. Este o poveste cu o intriga deloc devenita anacronica dupa atata timp de cand a fost scrisa, si careia i-ar sta bine intr-o ecranizare cu accente pe partea psihologica. Cu riscul de a face lumea sa-mi sara in cap voi spune totusi ce nu imi place la dansa…
Personajele sunt prea in alb-negru. Aliosha e un caracter angelic, Smerdeakov, un personaj negativ prin excelenta, si, cu exceptia partiala a lui Dmitri, restul par croiti dupa acelasi tipar de bine sau rau. Iar, dupa cum viata ne-a demonstrat-o cu prisosinta pana acum, binele si raul absolut nu se afla pre lume intr-un singur individ :p Pe urma, ele vorbesc mult, dar foarte mult, in discursuri foarte lungi si in orice moment sau cu oricine, despre Dumnezeu, rai si iad, scl. Ii spuneam unui drag si foarte incult prieten ca probleme sau framantari de natura spirituala cred ca are orice om de pe lume, indiferent de gradul lui de cultura. Totusi, sa vorbesti despre asta neintrerupt, si cu servitorii sau cu vizitiul, in viata de zi cu zi mi se pare ca aduce o nota de livresc, asta daca nu cumva asa se obisnuia sa se discute in acele vremuri (caci eu sigur nu vorbesc despre lumea de dincolo cu taximetristul…). Eu am gasit asta oarecum obositor dupa un timp. Mai ales ca nu inteleg de ce parte a baricadei vrea sa se situeze dl. D, dar are un stil de a prezenta demonicul ca pe ceva atractiv, prin aerul sau misterios, si binele… hai sa zicem ca ni se infatiseaza cam banal.
Mai e un lucru care m-a dernajat spre final, in episodul in care Liza se indragosteste de Ivan (lucru care nici nu inteleg la ce e necesar in desfasurarea actiunii, dar in fine), ii inmaneaza acel bilet prin Aliosha, apoi se autopedepseste mutilandu-si degetele in pragul usii. Remarca o colega ca ne crestem copiii cu basme cu printi, printese si happy ending-uri, si intr-un fel ii ajutam sa-si creeze false valori, caci lumea nu e asa. Poate are un point, insa ceea ce m-a revoltat intrucatva e ca mai in toata literatura pentru oameni mari, marile iubiri, cele adevarate, adanci, puternice, patimase, se sfarsesc prost si, pana sa se sfarseasca prost, provoaca o gramada de suferinta. La ce i-ar folosi unei adolescente care isi descopera niste sentimente si le impartaseste o asemenea exaltare destructiva? As vrea sa intalnesc in paginile unei carti o poveste despre o iubire mare, fericita sau nu, dar care sa nu provoace la personaje nevoia obsesiva de a da cu ele insele si cu altii de pereti.
Dar ca sa nu ma focusez numai pe negativ si sa mi se reproseze ca am pierdut esenta, personajele sunt extraordinar de interesant redate din punct de vedere psihologic, am stat pana in ultimul moment incordata, intrebandu-ma daca Smerdeakov a fost ucigasul sau nu, pentru ca de banuit l-am banuit din prima clipa, insa nu aveam certitudinea… Sunt niste fragmente magistral scrise, dintre care: capitolul care il opune pe Iisus la a doua venire a sa inchizitorului, cel despre viata staretului Zosima (mi-a placut si m-a emotionat ideea conform careia fiecare din noi se face vinovat si responsabil pentru orice rau existent in lume), delirul lui Ivan care ii prilejuieste un dialog cu diavolul si discursul avocatului lui Dmitri (chiar, ma intreb daca in zilele noastre dovezile impotriva lui ar fi putut fi considerate circumstantiale sau nu 
). Acestea au fost partile care mi-au placut cel mai mult din Fratii K. Totusi nu am indragit vreun personaj peste masura si nici nu m-a emotionat vreun episod oarecare. Ma tem ca am epuizat operele capitale ale d-lui. D fara sa am altceva decat un mare respect pentru dansul, dar cam atat.
Sa mi se ierte eventualele greseli de formulare, insa nu am pretentia unei recenzii, ar fi absurd din parte-mi, plus ca e tarziu, plus ca incerc sa descurc itele unui laptop setat pe limba italiana. Nu pot sa nu inchei observand, chiar nefiind un mare fan al dlui. D, cred ca cine trece prin viata fara sa citeasca macar unul din romanele dansului pierde ceva .
Pentru ca toata lumea se agita in jurul disparitiei ei si o tragea inapoi fara sa se deranjeze sa o intrebe ce-si doreste, a mancat o jumatate de rodie, spunandu-le ca a fost amagita, ca i-a iesit din minte ca astfel va fi legata de el pentru o vesnicie. O deranja faptul ca trebuia sa recurga la prefacatorie si pretexte ca sa-si vada dorintele implinite, insa pe moment nu a gasit alta solutie. Si, in fond, o stramoasa a omului isi infinsese dintii, imprudenta, intr-un fruct – exista deci un precedent.
Nici asa nu au lasat-o sa respire in voie, tot a trebuit sa se multumeasca cu un compromis. Urma sa petreaca o perioada de timp la suprafata, la lumina, unde fusese izolata intr-o lume idilica de singuratate, flori de camp si rasarituri blande. Urma sa se plictiseasca de zilele toride care aveau un fel aparte de a trece cat mai lent, si sa rasufle mai in voie abia dupa ce se lasa intunericul, cand o mai racorea luna si o adiere slaba de vant.
Cand supliciul se incheia, cobora in Underworld, unde era regina. Se imprietenise cu intunericul care-i dadea un sentiment de acasa, unde umbla in voie petrecuta de fosnete care o imbratisau. Daca un muritor ar fi cunoscut provenienta lor, sangele i s-ar fi transformat in sloiuri de gheata, insa ea le zambea ca unor copii pierduti si regasiti. Nu avea nevoie sa-l vada ca sa stie ca era acolo, pentru ca el era prezenta care insufletea neantul, legatura invizibila care transforma haosul in unitate. Nu avea nevoie propriu-zis nici macar de prezenta lui fizica, pentru ca in zilele absurd de lungi de vara torida, cand ratacea fara astampar printre florile aprinse de maci, stia ca departarea si apropierea sunt niste cuvinte seci cand e vorba de fiinte care au fost creeate din aceeasi substanta. Intr-un fel care scapa intelegerii celor din lumea exilului ei solar, ea era el. In tenebre, printre strigatele deznadajduite ale damnatilor, uneori, degetele ei mici si palide il intalneau, si atunci era ca si cand si-ar fi intalnit reflexia in oglinda si si-ar fi dat dintr-o data seama cat e de frumoasa, ca si cand ar fi ajuns pe o insula exotica si pustie, ca si cand s-ar fi imbratisat pe sine, transfigurata de o familiaritate stranie.
Ceea ce ador la Lynch e ca, dupa ce vizionezi cateva din filmele lui, te face atent la urmatorul si te face gata sa vezi inauntru tau, mai degraba decat sa urmaresti niste imagini pe un ecran. Privind filmuletul de mai sus, ma gandeam ca personajul care apasa pe buton face ceva interzis / vedeam in bilele acelea globulele rosii, aveam in minte imaginea sangelui care curge, ideea de viata, vitalitate. Mai tarziu m-am gandit ca un buton rosu se mai apasa si in situatiile-limita, pentru a cere ajutor. Fascinant cum totul e in mintea noastra, cum orice percepem printr-un filtru subiectiv. E de mirare ca ne intelegem. Asta daca ne intelegem – probabil nu ne intelegem cu adevarat, ci la suprafata, cat sa functionam ca societate. Am avut intr-o noapte, intr-una din saptamanile trecute, o senzatie de intelegere completa intre mine si cineva, desi discutia se purta in jurul unui subiect banal. N-a fost o revelatie pe care sa ma bucur sa o sarbatoresc, pentru ca realizez cat de iluzorie poate sa fie. Peste cateva luni pot sa-mi dau seama ca am fost perfect straini intotdeauna.
Si melodia mi se adreseaza, oarecum
Ok, trebuie neaparat sa-l vad live, acum intrebarea e pana unde va trebui sa calatoresc. Pentru ca la noi nu stiu pe cine sa opresc si sa-i zic sa terminam cu Metallica, Aerosmith, Bon Jovi sau, mai rau, Amy Winehouse, si sa mai luam si muzica in considerare .
S-a terminat si festul, de ceva vreme. Ultima zi nu a fost, pentru mine, cu nimic mai memorabila. Despre Whitesnake, inca dezbatem daca a fost playback sau nu. Pe mine nu au reusit decat sa ma faca atenta la ei pentru o secunda, atunci cand au intepretat ‘Is This Love?’. Judas Priest au reusit sa stranga un public mai consistent. Si mai entuziast, as zice. Eu eram prea obosita, si ii mai vazusem o data, dar a fost dragut sa ascult atata puhoi de lume fredonand la unison ‘Breaking the Law’, asta sub privirile amuzate ale fortelor de ordine.
In continuare, culisele acestei industrii mi se par absolut fascinante, cu accente lynch-iene. Stiu sigur ca daca as fi eu domnul fost impresar al lui Michael Jackson, as detesta sa mi se adreseze cei din jur cu amestecul acela de deferenta si teama. Probabil le-as zice: chill, mate, and have another beer. Probabil din cauza asta nici nu o sa ajung in locul lui, sau in orice pozitie de putere.
Din backstage-ul celuilalt fest rival, aflu ca au avut parte de un public mult mai numeros, si ca au existat mult mai multe distractii specifice unei astfel de manifestari, tip restaurante, camping, magazine, jocuri etc, pe care nu le regret defel. De fapt, conceptul nu ma atrage. Vorbeam cu unul dintre amicii si comentatorii mei de pe blog si ii povesteam cata nostalgie resimt dupa perioada 2005-2006-2007. Bucharest Metal Nights in Baza militara, momentele cand Negura Bunget veneau la un concert pe an cel mult, printr-un club inghesuit – concertul acela cand au proiectat ‘Norilor’, in Viking. Felul in care ma emotionam si asteptam numarand zilele din calendar un concert mare, pe care apoi il discutam cu prietenii saptamani intregi. Serile cand cautam pe dc melodii rare si albume, si cand ne scriam cd-uri unul pentru celalalt (am gasit ultimul Qntal, hai sa ti-l dau si tie). Ma simt de parca am pierdut un paradis. Tot universul acesta al evenimentelor de amploare si de rasunet nu va reusi sa ma ‘prinda’, sufleteste, niciodata.
Confuzia si zapaceala imi par in continuare prezente in privinta organizarii (rad in sinea mea copios, dar hai sa nu dau din casa), si ieri am avut probabil cateva sute de oameni in public. Nu cred ca la Sabaton au fost 500. Nu am fost on duty, asa ca am stat sa vad show-ul, dar doar la Monarchy, BooN si Sabaton (nu ma intereseaza Mishu si mecanicii…).
Pe Monarchy nu cred ca i-am prins de la inceput, insa oricum mi-au placut. Stiam de ei din auzite, dar nu mai ascultasem pana ieri. Solistul este foarte charismatic. BooN au fost foarte plictisitori si in plus. Sabaton… probabil o sa va surprind dar pe mine m-au convins. Nu au avut un public numeros, cum spuneam, dar au stiut sa-l tina antrenat. Nu mai tin minte care a fost ultimul concert la care sa ma fi agitat atat… 
Nu stiu daca e meritul formatiei sau o stare de spirit, cert e ca ma simt foarte plina de energie chiar si acum, desi ma dor incheieturile de la picioare si absolut orice e conectat de cap.
Daca nu ati ajuns la acest festival, va spun sincer ca nu aveti ce regreta. Titlurile pompoase gen ‘cel mai bun festival al verii in Romania’ cred ca ar putea sa se duca lejer si meritat in directia Sibiului, lucru pe care il voi cerceta indeaproape luna viitoare.
Sincera sa fiu, ma bucur in sinea mea ca se intampla. Nu stiu la Bestfest ce a fost, dar din ce am auzit e la fel. Vreau sa zic ca publicul pentru cele doua mari festivaluri rivale e subtire, sper ca asta e un semn ca lumea s-a saturat de evenimentele mainstream. Sper ca in curand nu voi mai fi una din putinele voci care sustine ca e vorba de muzica la un eveniment, nu de artificii (cu sensul figurat al termenului), iar cand e vorba de muzica, e vorba de traire si de autenticitate, nu de superficialitate.
Am vazut foarte multi oameni in ultimele doua zile care mi-au lasat impresia ca sunt total confuzi si nu stiu ce fac. Dupa ce am citit asta, mi-am dat seama ca nu e doar o impresie… In rest, totul mi s-a parut palid, sters, fad. Am gasit ieri un singur lucru dragut, un stand cu imbracaminte rock pentru copii, i-am luat nepotelului meu ceva. Mi-am gasit prieteni sau cunoscuti pe care imi face placere sa-i revad. Am revazut mult mai putin persoane non-grata, si am reusit sa comunic frumos cu ele daca nu ne-am putut preface ca nu ne-am vazut sau nu existam. Show-ul a fost palid, Prodigy mi s-a parut ca se straduiesc si atat. Imi place mai mult line-up-ul pentru zilele urmatoare, dar nu plec cu nicio asteptare la drum. As putea sa adaug multe lucruri la ultima parte a frazei, dar aman.
Cine vine la festival si vrea sa ma vada sau sa schimbam cateva cuvinte, ma gaseste tot festivalul in cortul alb din spatele FOH-ului. Daca nu stii ce inseamna FOH, ur gay :p