Author Archive
Ma luase pe mine nitel valul entuziasmului de cand am auzit ca se pastreaza numele de Kruna si pentru viitor (stiu… eu si bucuriile mele marunte), insa aseara, dupa ce s-a anuntat line-up-ul, valul entuziasmului m-a dus departe. Mai frumos este ca nu eram singura, si pana si cei mai retinuti dintre amicii mei erau incantati pana peste poate…
Toate cele 3 concerte anuntate la Brasov (plus cel din Alba) imi rescriu agenda concertistica total. Mi-am promis pentru 2012 sa nu mai particip la niciun concert care nu ma intereseaza, doar din motive de conjunctura. Sunt atatea lucruri frumoase pentru care sa-mi aloc timpul si energia, incat restul chiar ca nu mai are niciun rost 
Ai fost un copil care privea lumea cu ochi mari si inocenti, intreband obsesiv cum si de ce. Ai fost un adolescent care s-a razvratit impotriva a ceea ce vedea, cu violenta, jurandu-si in secret ca nu va ajunge asa.
Ai devenit un adult care se trezeste in fiecare dimineata devreme, si care in cel mai bun caz pierde rasaritul pentru cateva minute de odihna chinuita in plus, si in cel mai rau caz il pierde alergand spre un birou. Vezi in fiecare zi aceleasi locuri, mergi in acelasi ritm febril. Trec anotimpurile, dar abia daca remarci diferenta dintre un asfalt plin de praf, de frunze vestede sau ingropat in zapada. Seara faci parte dintr-o multime depersonalizata care se revarsa din mijloacele de transport in comun, sau se revarsa intr-un trafic haotic, la adapostul iluzoriu al unui autoturism – e tot una. Faci conversatii de complezenta, spui lucruri de suprafata pe care nu le gandesti sau nu le simti cu adevarat, ca sa treaca timpul, sau ca sa fii placut.
Spui ca nu ai timp pentru lucrurile care iti placeau sau iti doreai sa le faci, timp pe care il irosesti seara, obosit si cu o migrena, cu indeletniciri marunte sau inutile (da, vorbesc despre televizor). Toata existenta asta de plastic se termina apoteotic cu o serie de acumulari, de cele mai multe ori de factura materiala, beton, var, metal, vopsea, sticla, hartie, sau o familie vazuta de multe ori, din nefericire, ca un bun personal.
Nu esti ceea ce ai. Nu esti ceea ce faci. Nu este ok daca esti in acest scenariu si nu te intrebi, ingrozit, cum de s-a ajuns aici…
“In felul ei, aceasta carte inseamna multe carti, dar mai ales doua. Cititorul este invitat sa aleaga una din urmatoarele doua posibilitati:
Prima carte se citeste in mod obisnuit si se termina cu capitolul 56, dupa care apar trei stelute frumoase ceea ce echivaleaza cu cuvantul “Sfarsit”. Asadar, cititorul va renunta fara pareri de rau la ceea ce urmeaza.
Cartea a doua se citeste incepand cu capitolul 73 si continuand in ordinea indicata la sfarsitul fiecarui capitol. In caz de confuzie sau uitare, e de-ajuns sa se consulte urmatoarea lista:
73-1-2-116-3-84-4-71…..“
Oricine ma cunoaste catusi de putin intuieste varianta aleasa de mine. E o cale care ingreuneaza o lectura si asa dificila, pentru ca contine ba continuari ale actiunii din capitolul anterior, ba referinte la alt parte a actiunii, ba referinte complet rupte din context, gen citate din articole din ziar, din ale carti (am zambit la aflarea unui citat din Anais Nin), si in ultimul caz te face te intrebi daca e vreo cheie ascunsa de intelegere a textului principal sau un simplu joc.
De asemenea, din cauza dispunerii abracadabrante a capitolelor e foarte posibil sa te pierzi, si mi s-a parut suprarealista insasi ideea de a te rataci la propriu intr-o carte. Bunaoara daca intr-o seara lasasem semnul de carte la terminarea unui capitol care avea trimitere spre 68, si pe urmatoarele pagini incepeau 94 si 95 (cu trimiteri la 91, respectiv 146), va puteti imagina confuzia in care ma gaseam, intrebandu-ma pe unde am ramas. De asemenea, dupa atatea capitole terminate cu un alt numar de capitol incepusem sa ma intreb daca nu cumva sunt intr-o poveste infinita, daca o sa ajung vreodata la vreun sfarsit. Din pacate, se termina intr-un fel cam frustrant, de parca te-ai lovi de un zid.
Stiam despre Sotron ca spune o poveste de dragoste avand ca decor Parisul, dar ni se spune ca putea fi orice alt oras (cred ca asa este, in afara de cel in care ne-am petrecut cea mai mare parte a vietii… nu m-as (mai) vedea cutreierand, indragostita, strazile orasului meu, pe care le cunosc ca pe o haina veche, care sunt pline de amintiri din copilarie si de fantome. Dar e fain sa ratacesti intr-un oras care nu e al tau, chiar si neindragostit fiind, daca mi-e permisa divagatia…) Oliveira si Maga se cauta si se gasesc intr-un Paris labirintic, dez-idealizat, boem, murdar, anarhist. Maga este o fata simpla, in fond intimidata de discursurile intelectuale ale prietenilor iubitului ei. Maga mi-a adus in minte, tot timpul, personajul feminin din “Floare-albastra”. Maga este autentica, are farmec, si mai mult, face ca existenta banala, cotidianul, sa capete farmec. Oliveira e fascinat de Maga si ii e rusine cu ea, in acelasi timp – o pierde in cele din urma, dupa o intamplare tragica.
Intors in Buenos Aires, o regaseste in Talita, sotia prietenului sau Traveler, in care se regaseste uneori pe sine (aici m-a dus cu gandul la tema dublului). Este o continuare a povestii nu lipsita de joc si ironie, uneori foarte frumoasa (episodul cu Talita suspendata pe o scandura intre cei doi, intre doua ferestre, si alegand sa se intoarca la sotul ei decat sa fie salvata de Oliveira, desi era in pericol si i-ar fi fost mai simpla cealalta varianta). Cei trei ajung sa pastoreaza cu spital de nebuni, si in final Oliveira ajunge intr-o situatie-limita, criza in care se afla se adanceste pana cand autorul alege sa termine brusc (si intr-un fel frustrant, de parca tu, cititorul, ai putea urmari o intamplare prin gaura cheii si la un moment dat aceasta ar fi astupata).
Cortazar introduce ideea, noua pentru mine, cum ca literatura e o complicitate intre autor si cititor; si dragostea este o complicitate (atat din povestea celor doi o aflam, cat si dinainte, inca de cand ascultam eu o muzica ale carei versuri imi spneau ca dragostea are nevoie mereu de un complice). Sa fac o deductie logica si sa afirm ca literatura e dragoste? 
Nu m-am indragostit de “Sotron”, m-a incantat pe alocuri, m-a obosit uneori, per total e mai degraba ludic decat fascinant.
O sa transcriu in incheiere un scurt citat din capitolul 76, care mi-a placut poate cel mai mult, desi nu e vorba de Maga, ci de o alta femeie. Am aflat si ca barbatii inseala din considerente strict fizice, ca sa simta alti muschi si tendoane (ideea asta m-a dus cu gandul la fragilitatea incheieturilor mele de la maini, oare acest amanunt m-ar face mai putin dezirabila in ochii sexului opus? ))
Ah – in Parisul anilor 60 al lui Cortazar se asculta impatimit jazz, totusi eu pe tot parcursul lecturii am ascultat, nu cu mai putina delectare, aproape numai Arcana. Ma intreb ce parere ar fi avut Cortazar despre asta
“Astepta ca Pola sa rada si ca lucrurile sa nu mai fie atat de sofisticate, insa Pola (mai tarziu a aflat ca se numeste Pola) nu gasi ca posibilitatea era indeajuns de absurda. Cand zambea arata niste dinti marunti si foarte uniformi, de care se loveau usor buzele rujate cu un portocaliu intens, dar Oliveira zabovea inca la maini, ca intotdeauna il atrageau mainile femeilor, simtea nevoia sa le atinga, sa-si plimbe degetele pe fiecare falanga, sa exploreze cu o miscare parca de kinestezist japonez traseul imperceptibil al venelor, sa afle in ce stare erau unghiile, sa intrevada asemenea unui chiromant liniile nefaste si muntii benefici, sa auda vuietul lumii ducand la ureche palma unei maini micute, usor umede din pricina iubirii sau a unei cesti de ceai.“
Cate persoane au ramas in viata ta, C, l-am intrebat, dar i-a fost usor sa raspunda acestei intrebari – l-as fi pus in dificultate daca ar fi fost sa se gandeasca la cei care au plecat. Cati au insemnat, ceva, la un moment dat, si cate lucruri au sfarsit in dezamagire sau dezgust…
Am vrut sa spun unele lucruri,de atatea ori in ultimele luni, si poate de multe ori le-am spus cu voce tare, insa m-am temut de permanenta cuvantului scris – s-a spus ca manuscrisele nu ard, citeam undeva. Cand un lucru lipseste, exista o zbatere a unei asteptari, o permanenta si dureroasa constientizare a unei lipse. Dar daca apare lucru dorit, te-ai astepta sa se astearna linistea, nu sa simti acelasi puls dureros, sa te intrebi daca e veridic, plapabil, comensurabil, pana unde, pana cand… Fericirea sta in intensitatea unui moment perfect, resimtit intens, de armonie deplina. Fericirea e lumina unei candele aprinsa la o fereastra, cand afara e o furtuna de zapada.
Eram atat de familiarizata cu noaptea, cu intunericul, cu tristetea, incat imi pare firesc, desi injust, sa ma intreb daca nu vad insule de prospetime si verdeata unde nu e decat nisip.
Stiu ca sunt doar o trecatoare, o intrusa, un joc al unei intamplari, o piesa usor de inlocuit intr-o lume care poate nu a fost niciodata a mea, dar care m-a privit intotdeauna ca pe un copil al ei. Daca mi-as putea pune o singura dorinta, ar fi sa raman aici pentru totdeauna, dar ce este pentru totdeauna? Dupa atata timp, vad totul ca pe un teren incert. Totul s-ar putea schimba, indeparta, muri, eu, voi, sau viata asta care ne poarta ca pe niste surferi in voia unor valuri. Totusi, cu toate scenariile, ipotezele, istoricul unor alegeri de nestramutat care au fost maturate de prima furtuna, amintiri dureroase ale unor esecuri, cu toate ratiunile care invoca un dubiu… o sa raman cu voi, sa privim aceleasi stele, sa ne oglindim acelasi surasuri, sa gandim uneori aceleasi ganduri, sa ne tinem de mana, sa refuzam sa jucam niste roluri straine aici, si sa ne aventuram temerar impreuna, mai departe. Pentru totdeauna.
cand m-a gasit pe strazi, rataceam si era noapte. imi pierdusem busola, cred, pentru ca nu stiam unde era nordul, nici drumul catre casa. el stia, si mi-a spus pe unde s-o apuc, insa m-a privit ingrijorat, sugerandu-mi sa ma ia la el acasa, ca sa-mi continuu drumul dimineata, pe lumina.
n-aveam incredere intr-un strain. dar era o noapte de smoala, si eu eram o batista de hartie luata de vant intr-un oras labirintic. puteam avea mai multa incredere in promisiunea luminii unui nou rasarit. l-am urmat pana la o cladire inalta de caramida, protejata de niste usi glisante, de sticla. in pofida transparentei, nu lasau sa se ghiceasca tot ce era in spatele lor. mi-a spus sa-l astept, sa raman pe loc.
nu sunt obisnuita sa ascult sfaturile primite. oare asa ajunsesem si sa bajbai, amnezica? m-am departat de usile de sticla pentru ca eram curioasa sa vad ce e in spatele unui alt zid, pe jumatate daramat. era un alt zid. si mai daramat. si tot asa… la sfarsit era o cladire in ruine si un om care se apropia. si eu eram din nou singura, in fata unei amenintari pe care o presimteam…
el a venit dupa mine chiar la timp, m-a salvat, mai punctual decat se intampla in filme, m-a dus in casa lui si mi-a vegheat somnul in vreme ce eu imi odihneam pe canapea dantela alba zdrentuita, ca o mireasa-copil.
dimineata mi-a daruit o carte, dar mi-a spus sa nu scot nimic din ea. m-am oprit pe trepte si am inceput sa o citesc, si dupa fiecare 5-10 pagini gaseam buchete de flori, pe jumatate ofilite insa pline de un farmec aparte, pe care nu puteam sa le mai indes inapoi intre pagini, ca sa raman fidela promisiunii facute.
Nu m-a suprins sa vad pe imdb ca Peter Greenway are un background in domeniul picturii, pentru ca filmele lui il tradeaza in mare masura. Nu am vazut, cred, la niciun alt regizor decoruri atat de somptuoase si de atat de bine “puse in scena”, care ma duc cu gandul la pictura baroca, in care predomina culoarea visinie, natura moarta, nuditatea… Cadrele de la inceputul filmului “Drowning by Numbers”, cele care arata casa lui Jake, cu camere pline de mere si de fluturi de noapte care se tarasc pe ele, sunt un deliciu vizual. Mai apreciez si faptul ca suprarealismul lui Greenway nu are niciun element nelinistitor/care sa te inspaimante, ca la Lynch (desi Greenway l-a nominalizat ca fiind regizorul lui preferat, ceea ce e deloc suprinzator, nu pare a-i fi tributar).
Primul film de Greenway pe care l-am vizionat e, previzibil, “The Cook, the Thief, his Wife and her Lover”, care este probabil si cel mai cunoscut (l-am vazut la televizor, pe TVR 2). “Drowning by Numbers” mi-a placut infinit mai mult, desi e intrucatva mai accesibil, poate. Avem o fata imbracata intr-o rochie precum cea din Las Menitas, care sare coarda in fata casei, rostind nume de stele si numarand pana la 100, ceea ce prefigureaza un motiv – pe parcursul filmului, un privitor atent poate identifica numere de la 1 la 100, scrise sau spuse in diferite contexte. Apoi, sunt 3 femei – toate numite Cissie, mama si doua fiice, care decid sa isi omoare sotii, pe rand, inecandu-i. Toate apeleaza la medicul legist ca sa declare moartea accidentala, adica sa le acopere in speranta unor favoruri sexuale din partea lor (favoruri pe care nu le obtine de la niciuna). Medicul are un baietel care ii antreneaza pe toti in jocuri inventante, ale caror reguli, uneori incalcite, le declama pe parcursul filmului. Multe dintre ele au moartea ca subiect – inclusiv jocul final pe care baietelul il va juca, poate singura intamplare din film cu adevarat trista si tragica. Un alt lucru pe care-l face baietelul este sa caute si sa numeroteze cadavre de animale, marcand fiecare descoperire macabra cu un foc de artificii. O comedie neagra, cu accente ludice, viata si moartea privite ca joc.
Nimic de reprosat filmului, poate doar excesul de nuditate – prea mult pentru gustul meu. Nu stiu daca l-as recomanda pe Greenway – nu oricui, in orice caz, s-ar putea sa nu fie everybody’s cup of tea. Pentru mine “Drowning by Numbers” a fost un impuls sa mai caut si altceva regizat de dansul…
Intr-o alta vitrina era expusa o pendula eleganta, ceea ce a facut-o sa remarce: “Eu n-am avut niciodata o casa. O casa adevarata, sa fie toata mobila a mea. Dar daca ma mai marit vreodata si castig multi bani, o sa inchiriez vreo doua camioane, o s-o iau in jos pe Third Avenue si-o sa cumpar absolut toate traznaile posibile. O sa-mi iau o duzina de pendule si-o sa le aliniez pe toate intr-o camera si-o sa le pun sa bata toate in acelasi timp. Ar fi un adevarat camin, nu crezi?”
———————————————–
MARILYN: Mai tii minte, am zis ca daca te-ar intreba cineva la un moment dat cum sunt eu, cum e Marilyn Monroe de fapt – ei bine, ce i-ai raspunde? (Tonul ei era jucaus, zeflemitor, dar totodata serios – voia un raspuns sincer). Pun pariu c-ai spune ca sunt o gasca. Un fel de banana split.
TC: Bineinteles. Dar as mai spune si…
(Lumina palea. Parea sa paleasca si ea odata cu lumina, sa devina una cu cerul si norii, sa se retraga dincolo de ei. Am vrut sa ridic vocea astfel incat sa acopar tipetele pescarusilor si s-o chem inapoi: Marilyn! Marilyn, de ce-a trebuit sa se sfarseasca totul asa? De ce dracu’ trebuie sa fie viata atat de mizerabila?)
TC: As spune…
MARILYN: Nu te aud.
TC: As spune ca esti un copil frumos.
Truman Capote despre Marilyn Monroe in “Muzica pentru cameleoni”
We vanish as a cloud. We wither as the autumn grass, and like a tree are rooted up. Is there some fraud in the scheme of the universe? Is there nothing which is deathless? Nothing which does not pass away?
“The Tree of Life” este mai degraba poezie in imagini decat cinematografie conventionala. Nu are o desfasurare a actiunii liniara, si infatiseaza lumea idilica vazuta prin ochii unui copil, intercalata cu cateva secvente din viata de adult si cu imagini ale nasterii si evolutiei universului. Mama este intruchiparea iubirii, a candorii, isi invata copiii calea iubirii in viata, nu doar sa se iubeasca intre ei, dar si sa iubeasca fiecare frunza, fiecare lucru. Tatal este aspru, incearca sa-i disciplineze, sa le insufle alte valori, de a reusi cu orice pret in viata. Fiul cel mare i se opune tatalui, pentru a ajunge in final sa admita ca are in esenta sa mai mult din el decat din mama. Il regasim probabil realizat, dupa conceptele tatalui, la anii maturitatii, intr-un zgarie-nori de sticla, evocand inocenta copilariei si imaginea fratelui sau, mort la 19 ani.
Pe langa inocenta/pierderea inocentei copilariei, filmul are ca prolog un verset din Iov si infatiseaza si ideea unor pierderi personale, si cum ne raportam la ele. Familia traieste dupa perioada razboiului, vedem oameni raniti, oameni aruncati fara mila in masini ale politiei, tatal isi pierde slujba, apoi se confrunta cu moartea unui copil. Toate acele imagini cu cosmosul si geneza, care probabil multi le vor considera prea lungi si mai degraba potrivite pentru Discovery Channel, sunt de fapt singurul raspuns pentru orice sentiment de pierdere, dezamagire, dezumanizare. Si aici nu m-am putut opri sa nu observ ca Malick a intrebuintat pentru un scop mai bun secventele superb filmate si pasajele de opera folosite ca soundtrack decat Van Trier in “Melancholia”, care termina cu distrugerea totala.
Finalul de asemenea e optimist – desi mi-e neclar daca Jack moare sau pur si simplu are o viziune datorata introspectiei si se reconciliaza cu trecutul. Este o secventa aproape suprarealista, cu o plaja insorita unde regaseste si imbratiseaza personajele copilariei. Poate multi vor considera acest film greu de urmarit sau pretentios, nici eu nu as spune ca este unul de referinta personala, insa este genul de filme care te determina sa te opresti si sa meditezi asupra sensului pe care il putem da vietii. Nu suntem scutiti de suferinte daca suntem preocupati exclusiv de conceptele noastre inguste de realizare personala, chiar daca daca reusim. Ne hranim orgoliul, dar putem taia legatura cu sufletul nostru.
this is forever