Author Archive
“Paula” este al doilea roman scris de Isabel Allende pe care-l citesc. Am inceput cu “Casa spiritelor”, romanul ei de debut. Paula este fata Isabelei, pe tot parcursul cartii este in coma in urma unui atac de profirie, iar Isabel scrie pentru ea, ii povesteste istoria familiei, scrie impotriva mortii si a uitarii.
“Asculta, Paula, vreau sa-ti spun o poveste, ca atunci cand te vei trezi sa stii pe ce lume te aflii.“
A fost neasteptat sa regasesc o parte din personajele din “Casa spiritelor” in “Paula”, de fapt a fost o supriza sa stiu ca au existat in realitate. Bunica Isabelei, de exemplu, care face obiecte sa se miste si e pasionata de spiritism, mi se parea un personaj grozav pentru un roman, dar n-as fi crezut ca a existat. In afara de drama, cumplita, sfasietoare, de a-ti vegea copilul bolnav si de a trebui sa renunti, incet-incet, la orice posibilitate de refacere, inca doua mari drame personale m-au impresionat. Isabel, ruda cu presedintele chilian Salvador Allende, este nevoita sa se exileze dupa lovitura de stat a lui Pinochet si traieste instrainata in exil, se adapteaza cu greu. Apoi, pe plan personal, dupa ani de casnicie in care afectiunea se subtiaza pe zi ce trece, gaseste puterea sa se rupa si reintalneste dragostea.
Nu poti sa ramai neimpresionat de o fiinta care a trecut printr-atatea si care, prin ceea ce scrie, ofera o adevarata lectie despre iubire si viata. Mi s-a parut ingrozitor de nedrept ca Paula s-a dus atat de tanara (am trisat verificand pe internet inainte de a ajunge cu lectura la jumatate, tot speram sa aflu ca deznodamantul a fost unul fericit). Mi s-a parut oarecum fantast cum a ajuns cartea aceasta la mine, m-am intrebat ce ar zice Isabel daca ar stii de lectura mea pasionata, in metroul bucurestean. M-am simtit solidara cu scriitoarea si am empatizat cu ea, cred ca e suficient sa fii femeie pentru asta, nu neaparat sa fii mama.
Acum imi doresc neaparat sa mai pun mana pe o alta carte scrisa de ea, stiu ca s-au tradus destule… Nu ma astept sa fie vreuna fericita, desi nu sunt nici triste, neaparat – cred ca Isabel Allende are parte de un happy-ending departe de cele infatisate pe ecran, care vine dupa durere, esecuri, pierderi – dar exista.
A fost foarte neasteptat sa deschid din intamplare un link catre CVLT Nation Streaming, sa dau play la o piesa mai mult ca sa treaca vremea, si ma trezesc transbordata intr-un univers intunecat si insinuant, cu o fascinatie crescanda punand stapanire pe mine. Oricine crede ca Rituals suna primitiv se inseala, e de o eleganta si de o forta de sugestie greu de egalat. Este o falie care lasa sa se intrevada o alta lume, misterioasa, de o frumusete aparte, dar care nu ma astept sa fie usor de perceput de toti.
Este un loc in care intunericul capata forma si-mi imbratiseaza trupul ostenit.
Filmul mi-a fost recomandat de Maria Madalina, care are un blog foarte interesant pe partea de film. Este un film de Woody Allen, nu sunt o fana inflacarata a lui dar am mai vazut un film sau doua si le gasesc placute.
Whatever Works (2009) este o comedie despre Boris Yellnikoff, un barbat inteligent si cinic, care in urma unei crize existentiale culminand cu o incercare de suicid ratata isi paraseste sotia, slujba promitatoare de profesor de fizica si existenta reusita pentru a se muta intr-un apartament neingrijit din Manhattan. Aici aminteste tuturor care vor sa-l asculte ca e un geniu, aproape castigator al Nobelului pentru fizica, emite o sumedenie de sentinte amare despre inutilitatea existentei, efemeritatea iubirii si absenta divinitatii. In acelasi timp, isi castiga existenta predand sah unor copii pe care mai degraba ii terorizeaza decat sa-i invete ceva.
Totul decurge astfel pana cand o intalneste pe Melody, o fata tanara, simpla si ingenua din New Orleans, fugita de acasa, pe care o ia de pe strada si o gazduieste temporal. Melody se lasa vrajita de intelectul (poate si de bunavointa) lui si ajunge sa-l ia de barbat. In partea a doua a filmului apar, pe rand, mama si tatal lui Melody, veniti sa o readuca acasa, care isi gasesc fericirea in moduri din cele mai neasteptate (si opuse convingerilor lor din pana atunci).
Ce mi-a placut la acest film (chiar m-a induiosat) este modul in care Melody preia ideile lui Boris si le face ale ei. Este amuzant si putin nepotrivit sa vezi o fata atat de tanara si de frumoasa vorbind cu convingere despre cat de lipsita de sens e viata, pe mine m-a facut sa ma gandesc de cate ori, indragostiti fiind, ne lasam sedusi si de ideile celuilalt si le insusim, ca si cand ar fi ale noastre. Evident, fara a fi constienti ca o facem… ce misterios proces de vrajire este dragostea 
Altfel, Whatever Works e un film placut, are o nota fina de umor, place si atmosfera artsy, gen anii ’70, a decorurilor. Recomandat in special celor care sunt fani ai lui Woody Allen. Ii multumesc Madalinei pentru recomandare, tare ma bucura cand imi mai spune si mie cineva ce film sa mai vad .
Saptamana aceasta am citit “Anticarul “, povestea misterioasa a unui manuscris nefast, scris de Casadevall, un architect al Catedralei din Barcelona, care ajunge in mainile anticarului Artur Aiguader. Artur recunoaste imediat valoarea volumului si-l cerceteaza cu interes, insa in scurt timp este ucis cu brutalitate. Enrique, fiul lui adoptiv, care stia de manuscris dintr-o ultima scrisoare primita de la Artur, desi are motive sa creada ca manuscrisul i-a adus moartea, decide sa nu spuna nimic politiei si sa investigheze posibilele piste pe cont propriu. Ii cere ajutorul lui Carlos, un vechi prieten devenit detectiv particular, si fostei lui sotii, Betty. In vreme ce Enrique si Carlos ii suspecteaza, pe rand, pe prietenii lui Artur, anticari si ei, care vazusera manuscrisul si ii cunosteau valoarea, Betty se adanceste in traducerea textului.
La un moment dat, politia rezolva, aparent, crima, descoperind ca Artur era implicat in trafic de arta si arestand un partener de afaceri dubioase. Enrique este ravasit, dar se lasa antrenat de Betty in descoperirea secretelor la care face referire manuscrisul – in acelasi timp, incepe o relatie cu o femeie deosebit de eleganta si seducatoare, Mariola. In partea a doua a romanului este redat si continutul tradus al manuscrisului. Aici povestea a inceput sa devina foarte captivanta pentru mine, caci Casadevall vorbeste despre cabala si despre un obiect cu presupuse puteri magice, “Piatra lui Dumnezeu”. Aflati pe urmele acestei pietre, personajele se mai confrunta cu o crima, si sunt amenintati din umbra pana cand ajung sa descopere obiectul mult-ravnit… moment in care aflam cine l-a omorat pe Artur…
Aceasta e actiunea in linii mari, nu vreau sa stric placerea cui vrea sa descopere secretele singur. Am sa spun doar ca finalul este unul demn de un film noir, in care eroul pierde, pana la urma. De altfel cred ca povestea ar fi o buna baza de pornire pentru un film reusit, are foarte multa actiune, suspans, si este localizata intr-o Barcelona foarte bine descrisa in carte, cu anticariate splendid decorate, case luxoase, stradute intortocheate, si bine-inteles Catedrala. Asta nu e de mirare, pentru ca autorul s-a nascut in Barcelona – ca sa mai adaug cateva cuvinte despre el, Julian Sanchez este un fost arbitru de baschet pasionat de lectura, care a insistat vreme de 15 ani pentru ca acest debut sa-i fie acceptat de o editura. Asta m-a surprins, pentru ca, pentru un volum scris de cineva fara legaturi cu lumea literara, “Anticarul” este bine scris, cu putine stangacii, si mai ales bine documentat. De altfel in ultimele pagini Sanchez face trimiteri la textele consultate in legatura cu arhitectura Catedralei si cabalistica. Este un roman usor de parcurs, o lectura placuta, potrivita pentru o vacanta, de ce nu poate chiar in Spania…
“Anticarul” a ajuns la mine prin amabilitatea celor de la editura All, carora le multumesc. Acest post face parte din vALLuntar, o campanie tare faina de promovare a lecturii si voluntariatului. Ideea suna in felul urmator: “În perioada 24 ianuarie – 16 martie noi punem gratuit la dispoziţia bloggerilor orice carte de pe www.all.ro. Ei trebuie să o citească şi să îşi scrie părerea despre carte pe blogul personal. Fiecare recenzie valorează 15 minute de voluntariat ce va fi realizat de către echipa ALL pentru un centru ales de bloggeri. Fiecare comentariu referitor la carte sau la campanie, dat la postul cu recenzia, adaugă încă 3 minute de lucru.” Asa ca va incurajez sa nu va sfiiti sa va spuneti parerea… si sa ramaneti pe-aproape ca am si alte lecturi in plan .
M-a atentionat ca apa era rece. Cumva, asta mi-a adus in minte imagini din filmul pe care il vizionasem cu o seara inainte, cu o frumoasa a anilor ’40 care intra in ocean imbracata in ceva care semana mai mult a rochie decat a costum de baie. Apa era, intr-adevar, cam rece, si am pornit sa o infrunt curajoasa. Invatasem sa inot ca si cand mi-as fi trezit o abilitate uitata, aproape de indata ce intrasem in apa.
Eram eu, fata in fata cu valuri uriase, intrebandu-ma de ce par uneori inghetate, dorindu-mi sa le infatisez fluide, ca spuma unui voal. Pana la urma un val mai inalt mi-a spulberat reveriile, pentru ca a urcat pana departe pe plaja si a luat cu el toate obiectele noastre marunte, lasate imprudent, prea aproape de mal.
Ea se ingrijora. Eu i-am spus ca tot valurile le vor aduce inapoi. Si asa a fost, unde potolite, ca un reflux, ne trimiteau cand un prosop, cand un papuc, obiecte aranjate ca si cand ar fi vrut sa ne transmita cine stie ce mesaj…
Din cauza valurilor, a trebuit sa ne retragem mai departe, unde era cald, dar nu asa frumos. Toata lumea se aseazase acolo de la inceput si ne privea cum intindeam lucrurile ude, cu o oarecare urma de dezaprobare. Nu-mi placea nici multimea, nici soarele, nici siguranta, as fi vrut sa ma intorc, sa ma joc cu marea.
Aseara am fost la Sala Palatului, pentru ultimul concert al Tarjei Turunen, dupa care va urma o pauza de 5 ani. Partea cu pauza o aflasem abia cu cateva zile inainte de concert, asa ca in timp ce se pregatea scena a fost un bun prilej de a rememora momentele in care am vazut-o in trecut.
In 2004, alergam la Sala Palatului imediat dupa ce luasem salariul pe luna respectiva, ca sa cumpar bilete. Ulterior am aflat ca am procedat bine, concertul a fost in scurt timp sold-out. M-am bucurat nespus de acel concert, desi eram amplasata undeva in fundul salii si cu greu vedeam scena. Pentru mine a insemnat inceputul unei ere, primul concert mare la care am fost, care a deschis atat drumul pentru atat de multe incat azi mi-e imposibil sa le mai enumar pe toate, cat si inceputul unei pasiuni care, printr-o conjunctura fericita, s-a intersectat si cu parcursul meu profesional. Mi-am facut de asemenea prieteni dragi cu care am continuat sa ne vedem si sa simtim bine.
In 2005 eram tot undeva sus, in Sala Polivalenta de data aceasta. Imi pare bine ca am fost acolo pentru ca dupa ce s-a intamplat cu Nightwish, as fi regretat amarnic, fara indoiala, ca am pierdut ultima sansa de a-i vedea impreuna. La Polivalenta am fost singura, si daca eram mai putin emotionala si mai mult lucida as fi vazut semne ca si lumea mea urma sa se clatine. Imi amintesc bucuria publicului, privit de sus, cum dansa, era o priveliste super, si lacrimile mele de emotie in fata frumusetii interpretarii melodiei Kuolema Tekee Taiteilijan.
A urmat ruptura de Nightwish, la scurt timp, care mi s-a parut extrem de prost gestionata de ambele parti, cu acuze si cu durere… ciudat e ca propria mea viata a avut relativ acelasi traseu, marcata de despartiri si neintelegere. Poate de asta, nu doar din admiratie pentru vocea ei puternica si superba am ramas alaturi de Tarja si proiectul ei solo, dar si Tuomas m-a ajutat cu o alegere extrem de neinspirata a vocalistei noi. Compozitiile lui, desi bune, sunau acum a gol.
In 2009 am revazut-o pe Tarja la Sala Palatului, cu un primul ei album single, “My Winter Storm”. M-am regasit intr-o mare masura in I Walk Alone, noul ei “crez”. Mi-a placut noii oameni pe care a reusit sa-i adune in jurul ei – in special de Mike Terrana, dar sa nu-l uit pe Max Lilja ex Apocalyptica. Tot in 2009 am cunoscut-o pe Dia, care cred ca mai tine minte cum am asteaptat-o pe Tarja dupa concert… si am ratat-o in ultimul moment, sau plimbarea nocturna prin Cismigiu .
In 2011 am fost la Artmania, nu neaparat pentru Tarja dar nu a fost rau deloc ca a cantat acolo, dimpotriva – m-au incantat atat noile ei compozitii, cat si convingerea plina de satisfactie ca e singura capabila sa dea viata la tot ce a fost din Nightwish. Cred ca Tarja e iubita in Sibiu – din nou am facut lungi plimbari, noaptea, pe strazi, si melodiile ei se auzeau din cate o camera cu lumini discret aprinse, probabil tinand companie unor insomnii sau unor aduceri-aminte ca aceasta…
Suntem in 2012, iar eu am ajuns din nou la Sala Palatului, datorita lui Alin, caruia ii multumesc pentru invite. Sunt insotita de buna si draga de M.W., intalnind mereu in public cate o persoana draga (Coro ne invita la un concert, AnaMaria e aceeasi prezenta gratioasa, iar Miluta stiu ca maine dimineata ma va incata cu niste poze superbe de la concert) si facand planuri pentru ale locuri, si ale acorduri. Tarja pare a face parte dintr-o lume trecuta, insa inca de la primele note mi-e clar ca ii e inca atat de usor sa ma capteze, din spatele unui decor cu chipul ei, purtand o masca si cantand Anteroom of Death. Ma trezesc fredonand ‘Place your cards as they’re coming, came to win, lost everything‘ si constat ca stiu aproape toate versurile pe de rost. Recunosc la fel de usor Lost Northern Star. Am dificultati la Naiad si incep sa ma joc notand numele melodiilor pe spatele unui alt fluturas care anunta un concert, pe care-l tineam in geanta. Sar in picioare la I Walk Alone, dar n-o scap pe Tarja din priviri si ma gandesc ca nu pare a se gandi ca e ultimul ei concert pentru o vreme, nu-mi pare trista, ci dimpotriva, se bucura intens de fiecare moment. Imi place noul ei fel jucaus de a dansa pe scena. Imi place cum da mana cu spectatorii aflati la marginea scenei si imi place ca nimeni nu impiedica asta. Niste acorduri de inspiratie orientala ne aduc Dark Star - inregistrarea pe care am gasit-o o sa va faca o idee despre ce a fost si aseara pe la noi.
Mike Terrana ramane singur pe scena, sa ne demonstreze ceea ce stiam deja – ca e al naibii de bun. Tarja se intoarce imbracata intr-o rochie neagra care mi-a placut extrem de tare. Intrepreteaza Little Lies si un cantec nou, Into the Sun. Sunt admonestata ca nu stau cuminte pe scaun de cineva care mi-e clar ca nu simte Bless the Child, nu stie de cand nu l-am mai auzit si cat de dor mi-a fost de el. Las momentul sa treaca de la sine, si ma asez – Tarja se aseaza la pian si e foarte bucuroasa ca are ocazia sa cante la clape. Nu recunosc toate melodiile din colajul urmator, notez doar Minor Heaven, I Feel Imortall si Sing for Me. Cineva insa le-a recunoscut pe toate, aici.
Tarja revine cu un alt cantec nou, Never Enough, urmat de In for a Kill, care-mi aminteste de o persoana draga care a spus ca e cantecul lui preferat. The Phantom of the Opera e exact cum ar trebui sa sune opera rock. Nu stiu numele persoanei care i s-a alaturat in ‘our strange duet’, dar era la inaltime. La Die Alive cobor pana in fata scenei, ma zbengui in voie pe Until My Last Breath (si decid sa notez numele melodiilor pe incheietura de la mana )). Din pacate s-a terminat, prind ultimele zambete ale lui Max Lilja care e pe partea de scena vizibila mie, si un ramas bun din partea tuturor.
Afara ma asteapta o furtuna de zapada, o senzatie de incantare si de parere de rau ca s-a terminat, dar si de capitol completat, ramas in urma. Ma asteapta multe povesti frumoase inainte, si sper ca fetei asteia frumoase sa-i fie bine, orice ar decide sa faca in viitor.
Am visat o singura data o carte. N-are rost sa ma fac ca nu stiu ca si Breton a visat o carte (cu un gnom in relief pe ultima coperta), carte pe care a si materializat-o, daca nu ma insel. Dar ce-mi pasa? Nici nu stiam de chestia asta cand mi se aratase cartea mea. Nu stiam nici ca Sfantul Ion mancase o carte amara. Mie mi-a aparut in vis, demult, o carte de azbest, racoroasa. Am luat-o in brate. Era foarte grea. In jurul meu o arsita cumplita. Tineam mana intre filele ei groase si grele. Imi era bine asa. N-am dat importanta visului. Abia azi fac niste legaturi. Acolo, in Infern, poate ca o carte de azbest o sa ma apere. Si asta fac si acum. Ma salamandrizez, ma trec prin foc in timp ce imi fac o carte din azbest ca sa ma apere de flacarile Infernului unde, probabil, ca noi toti, voi ajunge.
M-a bucurat reeditarea “Exuviilor” Simonei Popescu la Polirom, pentru ca editia anterioara aparent se epuizaze si imi doream sa o citesc. De altfel cam toata seria “Top 10+” ma incanta, desi hartia e de foarta proasta calitate. E o editie low cost, stiu, dar se tiparesc atatea tampenii pe hartie glossy, incat parca e pacat.
Ca sa spun lucrurile pe sleau si pe scurt, nu mi-a placut Simona Popescu. Deloc. Desi existau toate premisele sa imi placa, scrie bine, experientele ei le-am trait si eu, partial (am zambit copilei Simona care credea ca sfarsitul lumii e in fundul gradinii pentru ca exact asta credeam si eu cand aveam vreo 4 ani, la bunici). Insa nu. Stilul e prea emfatic, prea incarcat, abunda in epitete si enumerari de te ia cu nervii. Si nu e nimic special, pana la urma, in toata aceaste amintiri din copilarie meets hronicul varstelor. Nu stiu, Simona (si alti scriitori) au un talent de a descrie lucruri marunte din jurul lor, in asa fel incat te fac sa crezi ca e ceva nemaipomenit de deosebit in ei, nu in ele. Nu-mi place asta defel, ma irita. Nu am pretentia unei opinii de specialitate (ar fi ridicol), eu sunt fata de carti, mai ales fata de cartile pe care le admir (chiar si inainte de a le fi citi, din auzite) de o deferenta extraordinara. De fapt nu numai fata de carti… Tot ce admir, ma face sa ma simt ca un copil care intra intr-un templu. Dar in cazul asta, in afara de niste pasaje care m-au amuzat nitel, spre final – episoadele in care-si descopera “carnetelele de expresii frumoase” si jurnalele – nu m-a lasat cu nimic lectura aceasta.
Fundal permanent de lectura – Dead Can Dance, care a inlocuit temporar Arcana, in acest rol. Altfel, obsesie masiva de sfarsit de an si de inceput de an – Syven.
Ma uitam la niste fragmente din Black Swan si ma intrebam daca actorilor nu le pare foarte rau dupa un rol dupa ce se termina.
Mie imi place mult mai mult personajul care sunt acum decat imi place de mine. Sau de alte roluri (nu stiu sigur care varianta).
E posibil ca totusi si rolul prezent sa se termine, si atunci ce ne facem, asta e problema mea acum… pentru ca sigur o sa doara tare.
Sa fim optimisti, zic, poate ne reinventam O sa fie ca intr-un film cu coridoare pe care alergi si nu se mai ajungi la capat, sau ca intr-un vis cu o cadere intr-un gol fara coordonate. O sa ziceti ca e lipsit de perspectiva, dar mie imi pare frumos.
Aveam 4 sau poate 5 ani. Totul a pornit de la o disputa copilareasca. Parintii ne lasasera nesupravegheati, probabil cu niste jucarii, si-si vedeau de treaba in apropiere. Ne petreceam verile la bunica, unde avem o casa cu prispa.
Pe scurt, am inceput sa ma contrazic cu fratele meu. El sustinea ca daca mi-as da drumul jos, de unde ne aflam, as cadea si gata. Nu stiu de ce, eu aveam in minte imaginea unui fulg care pluteste usor pana ajunge la pamant. Asa incat sustineam foarte convinsa ca eu n-o sa cad. Si ca sa fie lucrurile si mai interesante… m-am aruncat de la pervaz cu foarte multa convingere.
Nu a fost nimic misterios sau supranatural in asta, legea gravitatiei a functionat fara gres.
Ca sa fie lucrurile si mai placute, am aterizat direct in stratul de trandafiri din fata casei.
Parintii mi-au scos mandria ranita din spini, si m-au intrebat ce am patit. Le-am spus ca am cazut accidental. A fost, probabil, inceputul unui sir lung de ascunzisuri. M-am dezobisnuit sa spun ce gandesc, pentru ca eram convinsa ca nimeni n-ar intelege (si inca sunt convinsa de asta…), asa ca am inceput sa-mi inlocuiesc vorbele cu primul lucru acceptabil care-mi venea la indemana.
Cred ca parintii mei nici acum nu stiu ce se ascunde in spatele acestei intamplari insa partea luminoasa e ca intre timp am inceput sa le spun unor oameni exact ce gandesc, uneori chiar in timp real. Nu-mi dau seama daca le pica bine sau daca au o parere minunata despre mine, sincera sa fiu )
Daca intunericul nu imbratiseaza nimic decat pe sine, putem lesne presupune ca e fara sfarsit. Fara sa existe nimic care sa i se opuna, nu pare a avea profunzimi, contururi, adancimi sau nuante. E o masa amorfa, usor de confundat cu neantul in care orice privire ratacita s-ar destrama in uitare de sine, incapabila sa se orienteze, sa gaseasca o directie, sa se mai regaseasca.
Insa pe patina de satin negru a unul lac plutesc flori de aur, si pe mal sta ea. Ea danseaza pe ritmul unei melodii neauzite, pentru ca acordurile sunt inexistente. Ea-si este siesi muzica si dans. Cu fiecare miscare navalnica, fosnetul voalurilor care-i mangaie trupul arunca sclipiri care se infing in intuneric ca niste ace. Ea inainteaza ca torentul unui rau smuls din matca, mainile ei ating suprafata apei, si-i rapesc prisosul de petale de flori pe care le arunca generos in intuneric, ca pe niste ofrande.
Ea danseaza la marginea lumii, si galaxiile se nasc.