Author Archive
M-a atentionat ca apa era rece. Cumva, asta mi-a adus in minte imagini din filmul pe care il vizionasem cu o seara inainte, cu o frumoasa a anilor ’40 care intra in ocean imbracata in ceva care semana mai mult a rochie decat a costum de baie. Apa era, intr-adevar, cam rece, si am pornit sa o infrunt curajoasa. Invatasem sa inot ca si cand mi-as fi trezit o abilitate uitata, aproape de indata ce intrasem in apa.
Eram eu, fata in fata cu valuri uriase, intrebandu-ma de ce par uneori inghetate, dorindu-mi sa le infatisez fluide, ca spuma unui voal. Pana la urma un val mai inalt mi-a spulberat reveriile, pentru ca a urcat pana departe pe plaja si a luat cu el toate obiectele noastre marunte, lasate imprudent, prea aproape de mal.
Ea se ingrijora. Eu i-am spus ca tot valurile le vor aduce inapoi. Si asa a fost, unde potolite, ca un reflux, ne trimiteau cand un prosop, cand un papuc, obiecte aranjate ca si cand ar fi vrut sa ne transmita cine stie ce mesaj…
Din cauza valurilor, a trebuit sa ne retragem mai departe, unde era cald, dar nu asa frumos. Toata lumea se aseazase acolo de la inceput si ne privea cum intindeam lucrurile ude, cu o oarecare urma de dezaprobare. Nu-mi placea nici multimea, nici soarele, nici siguranta, as fi vrut sa ma intorc, sa ma joc cu marea.
Aseara am fost la Sala Palatului, pentru ultimul concert al Tarjei Turunen, dupa care va urma o pauza de 5 ani. Partea cu pauza o aflasem abia cu cateva zile inainte de concert, asa ca in timp ce se pregatea scena a fost un bun prilej de a rememora momentele in care am vazut-o in trecut.
In 2004, alergam la Sala Palatului imediat dupa ce luasem salariul pe luna respectiva, ca sa cumpar bilete. Ulterior am aflat ca am procedat bine, concertul a fost in scurt timp sold-out. M-am bucurat nespus de acel concert, desi eram amplasata undeva in fundul salii si cu greu vedeam scena. Pentru mine a insemnat inceputul unei ere, primul concert mare la care am fost, care a deschis atat drumul pentru atat de multe incat azi mi-e imposibil sa le mai enumar pe toate, cat si inceputul unei pasiuni care, printr-o conjunctura fericita, s-a intersectat si cu parcursul meu profesional. Mi-am facut de asemenea prieteni dragi cu care am continuat sa ne vedem si sa simtim bine.
In 2005 eram tot undeva sus, in Sala Polivalenta de data aceasta. Imi pare bine ca am fost acolo pentru ca dupa ce s-a intamplat cu Nightwish, as fi regretat amarnic, fara indoiala, ca am pierdut ultima sansa de a-i vedea impreuna. La Polivalenta am fost singura, si daca eram mai putin emotionala si mai mult lucida as fi vazut semne ca si lumea mea urma sa se clatine. Imi amintesc bucuria publicului, privit de sus, cum dansa, era o priveliste super, si lacrimile mele de emotie in fata frumusetii interpretarii melodiei Kuolema Tekee Taiteilijan.
A urmat ruptura de Nightwish, la scurt timp, care mi s-a parut extrem de prost gestionata de ambele parti, cu acuze si cu durere… ciudat e ca propria mea viata a avut relativ acelasi traseu, marcata de despartiri si neintelegere. Poate de asta, nu doar din admiratie pentru vocea ei puternica si superba am ramas alaturi de Tarja si proiectul ei solo, dar si Tuomas m-a ajutat cu o alegere extrem de neinspirata a vocalistei noi. Compozitiile lui, desi bune, sunau acum a gol.
In 2009 am revazut-o pe Tarja la Sala Palatului, cu un primul ei album single, “My Winter Storm”. M-am regasit intr-o mare masura in I Walk Alone, noul ei “crez”. Mi-a placut noii oameni pe care a reusit sa-i adune in jurul ei – in special de Mike Terrana, dar sa nu-l uit pe Max Lilja ex Apocalyptica. Tot in 2009 am cunoscut-o pe Dia, care cred ca mai tine minte cum am asteaptat-o pe Tarja dupa concert… si am ratat-o in ultimul moment, sau plimbarea nocturna prin Cismigiu 
.
In 2011 am fost la Artmania, nu neaparat pentru Tarja dar nu a fost rau deloc ca a cantat acolo, dimpotriva – m-au incantat atat noile ei compozitii, cat si convingerea plina de satisfactie ca e singura capabila sa dea viata la tot ce a fost din Nightwish. Cred ca Tarja e iubita in Sibiu – din nou am facut lungi plimbari, noaptea, pe strazi, si melodiile ei se auzeau din cate o camera cu lumini discret aprinse, probabil tinand companie unor insomnii sau unor aduceri-aminte ca aceasta…
Suntem in 2012, iar eu am ajuns din nou la Sala Palatului, datorita lui Alin, caruia ii multumesc pentru invite. Sunt insotita de buna si draga de M.W., intalnind mereu in public cate o persoana draga (Coro ne invita la un concert, AnaMaria e aceeasi prezenta gratioasa, iar Miluta stiu ca maine dimineata ma va incata cu niste poze superbe de la concert) si facand planuri pentru ale locuri, si ale acorduri. Tarja pare a face parte dintr-o lume trecuta, insa inca de la primele note mi-e clar ca ii e inca atat de usor sa ma capteze, din spatele unui decor cu chipul ei, purtand o masca si cantand Anteroom of Death. Ma trezesc fredonand ‘Place your cards as they’re coming, came to win, lost everything‘ si constat ca stiu aproape toate versurile pe de rost. Recunosc la fel de usor Lost Northern Star. Am dificultati la Naiad si incep sa ma joc notand numele melodiilor pe spatele unui alt fluturas care anunta un concert, pe care-l tineam in geanta. Sar in picioare la I Walk Alone, dar n-o scap pe Tarja din priviri si ma gandesc ca nu pare a se gandi ca e ultimul ei concert pentru o vreme, nu-mi pare trista, ci dimpotriva, se bucura intens de fiecare moment. Imi place noul ei fel jucaus de a dansa pe scena. Imi place cum da mana cu spectatorii aflati la marginea scenei si imi place ca nimeni nu impiedica asta. Niste acorduri de inspiratie orientala ne aduc Dark Star - inregistrarea pe care am gasit-o o sa va faca o idee despre ce a fost si aseara pe la noi.
Mike Terrana ramane singur pe scena, sa ne demonstreze ceea ce stiam deja – ca e al naibii de bun. Tarja se intoarce imbracata intr-o rochie neagra care mi-a placut extrem de tare. Intrepreteaza Little Lies si un cantec nou, Into the Sun. Sunt admonestata ca nu stau cuminte pe scaun de cineva care mi-e clar ca nu simte Bless the Child, nu stie de cand nu l-am mai auzit si cat de dor mi-a fost de el. Las momentul sa treaca de la sine, si ma asez – Tarja se aseaza la pian si e foarte bucuroasa ca are ocazia sa cante la clape. Nu recunosc toate melodiile din colajul urmator, notez doar Minor Heaven, I Feel Imortall si Sing for Me. Cineva insa le-a recunoscut pe toate, aici.
Tarja revine cu un alt cantec nou, Never Enough, urmat de In for a Kill, care-mi aminteste de o persoana draga care a spus ca e cantecul lui preferat. The Phantom of the Opera e exact cum ar trebui sa sune opera rock. Nu stiu numele persoanei care i s-a alaturat in ‘our strange duet’, dar era la inaltime. La Die Alive cobor pana in fata scenei, ma zbengui in voie pe Until My Last Breath (si decid sa notez numele melodiilor pe incheietura de la mana )). Din pacate s-a terminat, prind ultimele zambete ale lui Max Lilja care e pe partea de scena vizibila mie, si un ramas bun din partea tuturor.
Afara ma asteapta o furtuna de zapada, o senzatie de incantare si de parere de rau ca s-a terminat, dar si de capitol completat, ramas in urma. Ma asteapta multe povesti frumoase inainte, si sper ca fetei asteia frumoase sa-i fie bine, orice ar decide sa faca in viitor.
Am visat o singura data o carte. N-are rost sa ma fac ca nu stiu ca si Breton a visat o carte (cu un gnom in relief pe ultima coperta), carte pe care a si materializat-o, daca nu ma insel. Dar ce-mi pasa? Nici nu stiam de chestia asta cand mi se aratase cartea mea. Nu stiam nici ca Sfantul Ion mancase o carte amara. Mie mi-a aparut in vis, demult, o carte de azbest, racoroasa. Am luat-o in brate. Era foarte grea. In jurul meu o arsita cumplita. Tineam mana intre filele ei groase si grele. Imi era bine asa. N-am dat importanta visului. Abia azi fac niste legaturi. Acolo, in Infern, poate ca o carte de azbest o sa ma apere. Si asta fac si acum. Ma salamandrizez, ma trec prin foc in timp ce imi fac o carte din azbest ca sa ma apere de flacarile Infernului unde, probabil, ca noi toti, voi ajunge.
M-a bucurat reeditarea “Exuviilor” Simonei Popescu la Polirom, pentru ca editia anterioara aparent se epuizaze si imi doream sa o citesc. De altfel cam toata seria “Top 10+” ma incanta, desi hartia e de foarta proasta calitate. E o editie low cost, stiu, dar se tiparesc atatea tampenii pe hartie glossy, incat parca e pacat.
Ca sa spun lucrurile pe sleau si pe scurt, nu mi-a placut Simona Popescu. Deloc. Desi existau toate premisele sa imi placa, scrie bine, experientele ei le-am trait si eu, partial (am zambit copilei Simona care credea ca sfarsitul lumii e in fundul gradinii pentru ca exact asta credeam si eu cand aveam vreo 4 ani, la bunici). Insa nu. Stilul e prea emfatic, prea incarcat, abunda in epitete si enumerari de te ia cu nervii. Si nu e nimic special, pana la urma, in toata aceaste amintiri din copilarie meets hronicul varstelor. Nu stiu, Simona (si alti scriitori) au un talent de a descrie lucruri marunte din jurul lor, in asa fel incat te fac sa crezi ca e ceva nemaipomenit de deosebit in ei, nu in ele. Nu-mi place asta defel, ma irita. Nu am pretentia unei opinii de specialitate (ar fi ridicol), eu sunt fata de carti, mai ales fata de cartile pe care le admir (chiar si inainte de a le fi citi, din auzite) de o deferenta extraordinara. De fapt nu numai fata de carti… Tot ce admir, ma face sa ma simt ca un copil care intra intr-un templu. Dar in cazul asta, in afara de niste pasaje care m-au amuzat nitel, spre final – episoadele in care-si descopera “carnetelele de expresii frumoase” si jurnalele – nu m-a lasat cu nimic lectura aceasta.
Fundal permanent de lectura – Dead Can Dance, care a inlocuit temporar Arcana, in acest rol. Altfel, obsesie masiva de sfarsit de an si de inceput de an – Syven.
Ma uitam la niste fragmente din Black Swan si ma intrebam daca actorilor nu le pare foarte rau dupa un rol dupa ce se termina.
Mie imi place mult mai mult personajul care sunt acum decat imi place de mine. Sau de alte roluri (nu stiu sigur care varianta).
E posibil ca totusi si rolul prezent sa se termine, si atunci ce ne facem, asta e problema mea acum… pentru ca sigur o sa doara tare.
Sa fim optimisti, zic, poate ne reinventam O sa fie ca intr-un film cu coridoare pe care alergi si nu se mai ajungi la capat, sau ca intr-un vis cu o cadere intr-un gol fara coordonate. O sa ziceti ca e lipsit de perspectiva, dar mie imi pare frumos.
Aveam 4 sau poate 5 ani. Totul a pornit de la o disputa copilareasca. Parintii ne lasasera nesupravegheati, probabil cu niste jucarii, si-si vedeau de treaba in apropiere. Ne petreceam verile la bunica, unde avem o casa cu prispa.
Pe scurt, am inceput sa ma contrazic cu fratele meu. El sustinea ca daca mi-as da drumul jos, de unde ne aflam, as cadea si gata. Nu stiu de ce, eu aveam in minte imaginea unui fulg care pluteste usor pana ajunge la pamant. Asa incat sustineam foarte convinsa ca eu n-o sa cad. Si ca sa fie lucrurile si mai interesante… m-am aruncat de la pervaz cu foarte multa convingere.
Nu a fost nimic misterios sau supranatural in asta, legea gravitatiei a functionat fara gres.
Ca sa fie lucrurile si mai placute, am aterizat direct in stratul de trandafiri din fata casei.
Parintii mi-au scos mandria ranita din spini, si m-au intrebat ce am patit. Le-am spus ca am cazut accidental. A fost, probabil, inceputul unui sir lung de ascunzisuri. M-am dezobisnuit sa spun ce gandesc, pentru ca eram convinsa ca nimeni n-ar intelege (si inca sunt convinsa de asta…), asa ca am inceput sa-mi inlocuiesc vorbele cu primul lucru acceptabil care-mi venea la indemana.
Cred ca parintii mei nici acum nu stiu ce se ascunde in spatele acestei intamplari insa partea luminoasa e ca intre timp am inceput sa le spun unor oameni exact ce gandesc, uneori chiar in timp real. Nu-mi dau seama daca le pica bine sau daca au o parere minunata despre mine, sincera sa fiu )
Daca intunericul nu imbratiseaza nimic decat pe sine, putem lesne presupune ca e fara sfarsit. Fara sa existe nimic care sa i se opuna, nu pare a avea profunzimi, contururi, adancimi sau nuante. E o masa amorfa, usor de confundat cu neantul in care orice privire ratacita s-ar destrama in uitare de sine, incapabila sa se orienteze, sa gaseasca o directie, sa se mai regaseasca.
Insa pe patina de satin negru a unul lac plutesc flori de aur, si pe mal sta ea. Ea danseaza pe ritmul unei melodii neauzite, pentru ca acordurile sunt inexistente. Ea-si este siesi muzica si dans. Cu fiecare miscare navalnica, fosnetul voalurilor care-i mangaie trupul arunca sclipiri care se infing in intuneric ca niste ace. Ea inainteaza ca torentul unui rau smuls din matca, mainile ei ating suprafata apei, si-i rapesc prisosul de petale de flori pe care la arunca generos in intuneric, ca pe niste ofrande.
Ea danseaza la marginea lumii, si galaxiile se nasc.
Ma luase pe mine nitel valul entuziasmului de cand am auzit ca se pastreaza numele de Kruna si pentru viitor (stiu… eu si bucuriile mele marunte), insa aseara, dupa ce s-a anuntat line-up-ul, valul entuziasmului m-a dus departe. Mai frumos este ca nu eram singura, si pana si cei mai retinuti dintre amicii mei erau incantati pana peste poate…
Toate cele 3 concerte anuntate la Brasov (plus cel din Alba) imi rescriu agenda concertistica total. Mi-am promis pentru 2012 sa nu mai particip la niciun concert care nu ma intereseaza, doar din motive de conjunctura. Sunt atatea lucruri frumoase pentru care sa-mi aloc timpul si energia, incat restul chiar ca nu mai are niciun rost 
Ai fost un copil care privea lumea cu ochi mari si inocenti, intreband obsesiv cum si de ce. Ai fost un adolescent care s-a razvratit impotriva a ceea ce vedea, cu violenta, jurandu-si in secret ca nu va ajunge asa.
Ai devenit un adult care se trezeste in fiecare dimineata devreme, si care in cel mai bun caz pierde rasaritul pentru cateva minute de odihna chinuita in plus, si in cel mai rau caz il pierde alergand spre un birou. Vezi in fiecare zi aceleasi locuri, mergi in acelasi ritm febril. Trec anotimpurile, dar abia daca remarci diferenta dintre un asfalt plin de praf, de frunze vestede sau ingropat in zapada. Seara faci parte dintr-o multime depersonalizata care se revarsa din mijloacele de transport in comun, sau se revarsa intr-un trafic haotic, la adapostul iluzoriu al unui autoturism – e tot una. Faci conversatii de complezenta, spui lucruri de suprafata pe care nu le gandesti sau nu le simti cu adevarat, ca sa treaca timpul, sau ca sa fii placut.
Spui ca nu ai timp pentru lucrurile care iti placeau sau iti doreai sa le faci, timp pe care il irosesti seara, obosit si cu o migrena, cu indeletniciri marunte sau inutile (da, vorbesc despre televizor). Toata existenta asta de plastic se termina apoteotic cu o serie de acumulari, de cele mai multe ori de factura materiala, beton, var, metal, vopsea, sticla, hartie, sau o familie vazuta de multe ori, din nefericire, ca un bun personal.
Nu esti ceea ce ai. Nu esti ceea ce faci. Nu este ok daca esti in acest scenariu si nu te intrebi, ingrozit, cum de s-a ajuns aici…
“In felul ei, aceasta carte inseamna multe carti, dar mai ales doua. Cititorul este invitat sa aleaga una din urmatoarele doua posibilitati:
Prima carte se citeste in mod obisnuit si se termina cu capitolul 56, dupa care apar trei stelute frumoase ceea ce echivaleaza cu cuvantul “Sfarsit”. Asadar, cititorul va renunta fara pareri de rau la ceea ce urmeaza.
Cartea a doua se citeste incepand cu capitolul 73 si continuand in ordinea indicata la sfarsitul fiecarui capitol. In caz de confuzie sau uitare, e de-ajuns sa se consulte urmatoarea lista:
73-1-2-116-3-84-4-71…..“
Oricine ma cunoaste catusi de putin intuieste varianta aleasa de mine. E o cale care ingreuneaza o lectura si asa dificila, pentru ca contine ba continuari ale actiunii din capitolul anterior, ba referinte la alt parte a actiunii, ba referinte complet rupte din context, gen citate din articole din ziar, din ale carti (am zambit la aflarea unui citat din Anais Nin), si in ultimul caz te face te intrebi daca e vreo cheie ascunsa de intelegere a textului principal sau un simplu joc.
De asemenea, din cauza dispunerii abracadabrante a capitolelor e foarte posibil sa te pierzi, si mi s-a parut suprarealista insasi ideea de a te rataci la propriu intr-o carte. Bunaoara daca intr-o seara lasasem semnul de carte la terminarea unui capitol care avea trimitere spre 68, si pe urmatoarele pagini incepeau 94 si 95 (cu trimiteri la 91, respectiv 146), va puteti imagina confuzia in care ma gaseam, intrebandu-ma pe unde am ramas. De asemenea, dupa atatea capitole terminate cu un alt numar de capitol incepusem sa ma intreb daca nu cumva sunt intr-o poveste infinita, daca o sa ajung vreodata la vreun sfarsit. Din pacate, se termina intr-un fel cam frustrant, de parca te-ai lovi de un zid.
Stiam despre Sotron ca spune o poveste de dragoste avand ca decor Parisul, dar ni se spune ca putea fi orice alt oras (cred ca asa este, in afara de cel in care ne-am petrecut cea mai mare parte a vietii… nu m-as (mai) vedea cutreierand, indragostita, strazile orasului meu, pe care le cunosc ca pe o haina veche, care sunt pline de amintiri din copilarie si de fantome. Dar e fain sa ratacesti intr-un oras care nu e al tau, chiar si neindragostit fiind, daca mi-e permisa divagatia…) Oliveira si Maga se cauta si se gasesc intr-un Paris labirintic, dez-idealizat, boem, murdar, anarhist. Maga este o fata simpla, in fond intimidata de discursurile intelectuale ale prietenilor iubitului ei. Maga mi-a adus in minte, tot timpul, personajul feminin din “Floare-albastra”. Maga este autentica, are farmec, si mai mult, face ca existenta banala, cotidianul, sa capete farmec. Oliveira e fascinat de Maga si ii e rusine cu ea, in acelasi timp – o pierde in cele din urma, dupa o intamplare tragica.
Intors in Buenos Aires, o regaseste in Talita, sotia prietenului sau Traveler, in care se regaseste uneori pe sine (aici m-a dus cu gandul la tema dublului). Este o continuare a povestii nu lipsita de joc si ironie, uneori foarte frumoasa (episodul cu Talita suspendata pe o scandura intre cei doi, intre doua ferestre, si alegand sa se intoarca la sotul ei decat sa fie salvata de Oliveira, desi era in pericol si i-ar fi fost mai simpla cealalta varianta). Cei trei ajung sa pastoreaza cu spital de nebuni, si in final Oliveira ajunge intr-o situatie-limita, criza in care se afla se adanceste pana cand autorul alege sa termine brusc (si intr-un fel frustrant, de parca tu, cititorul, ai putea urmari o intamplare prin gaura cheii si la un moment dat aceasta ar fi astupata).
Cortazar introduce ideea, noua pentru mine, cum ca literatura e o complicitate intre autor si cititor; si dragostea este o complicitate (atat din povestea celor doi o aflam, cat si dinainte, inca de cand ascultam eu o muzica ale carei versuri imi spneau ca dragostea are nevoie mereu de un complice). Sa fac o deductie logica si sa afirm ca literatura e dragoste? Nu m-am indragostit de “Sotron”, m-a incantat pe alocuri, m-a obosit uneori, per total e mai degraba ludic decat fascinant.
O sa transcriu in incheiere un scurt citat din capitolul 76, care mi-a placut poate cel mai mult, desi nu e vorba de Maga, ci de o alta femeie. Am aflat si ca barbatii inseala din considerente strict fizice, ca sa simta alti muschi si tendoane (ideea asta m-a dus cu gandul la fragilitatea incheieturilor mele de la maini, oare acest amanunt m-ar face mai putin dezirabila in ochii sexului opus? ))
Ah – in Parisul anilor 60 al lui Cortazar se asculta impatimit jazz, totusi eu pe tot parcursul lecturii am ascultat, nu cu mai putina delectare, aproape numai Arcana. Ma intreb ce parere ar fi avut Cortazar despre asta
“Astepta ca Pola sa rada si ca lucrurile sa nu mai fie atat de sofisticate, insa Pola (mai tarziu a aflat ca se numeste Pola) nu gasi ca posibilitatea era indeajuns de absurda. Cand zambea arata niste dinti marunti si foarte uniformi, de care se loveau usor buzele rujate cu un portocaliu intens, dar Oliveira zabovea inca la maini, ca intotdeauna il atrageau mainile femeilor, simtea nevoia sa le atinga, sa-si plimbe degetele pe fiecare falanga, sa exploreze cu o miscare parca de kinestezist japonez traseul imperceptibil al venelor, sa afle in ce stare erau unghiile, sa intrevada asemenea unui chiromant liniile nefaste si muntii benefici, sa auda vuietul lumii ducand la ureche palma unei maini micute, usor umede din pricina iubirii sau a unei cesti de ceai.“
Cate persoane au ramas in viata ta, C, l-am intrebat, dar i-a fost usor sa raspunda acestei intrebari – l-as fi pus in dificultate daca ar fi fost sa se gandeasca la cei care au plecat. Cati au insemnat, ceva, la un moment dat, si cate lucruri au sfarsit in dezamagire sau dezgust…
Am vrut sa spun unele lucruri,de atatea ori in ultimele luni, si poate de multe ori le-am spus cu voce tare, insa m-am temut de permanenta cuvantului scris – s-a spus ca manuscrisele nu ard, citeam undeva. Cand un lucru lipseste, exista o zbatere a unei asteptari, o permanenta si dureroasa constientizare a unei lipse. Dar daca apare lucru dorit, te-ai astepta sa se astearna linistea, nu sa simti acelasi puls dureros, sa te intrebi daca e veridic, plapabil, comensurabil, pana unde, pana cand… Fericirea sta in intensitatea unui moment perfect, resimtit intens, de armonie deplina. Fericirea e lumina unei candele aprinsa la o fereastra, cand afara e o furtuna de zapada.
Eram atat de familiarizata cu noaptea, cu intunericul, cu tristetea, incat imi pare firesc, desi injust, sa ma intreb daca nu vad insule de prospetime si verdeata unde nu e decat nisip.
Stiu ca sunt doar o trecatoare, o intrusa, un joc al unei intamplari, o piesa usor de inlocuit intr-o lume care poate nu a fost niciodata a mea, dar care m-a privit intotdeauna ca pe un copil al ei. Daca mi-as putea pune o singura dorinta, ar fi sa raman aici pentru totdeauna, dar ce este pentru totdeauna? Dupa atata timp, vad totul ca pe un teren incert. Totul s-ar putea schimba, indeparta, muri, eu, voi, sau viata asta care ne poarta ca pe niste surferi in voia unor valuri. Totusi, cu toate scenariile, ipotezele, istoricul unor alegeri de nestramutat care au fost maturate de prima furtuna, amintiri dureroase ale unor esecuri, cu toate ratiunile care invoca un dubiu… o sa raman cu voi, sa privim aceleasi stele, sa ne oglindim acelasi surasuri, sa gandim uneori aceleasi ganduri, sa ne tinem de mana, sa refuzam sa jucam niste roluri straine aici, si sa ne aventuram temerar impreuna, mai departe. Pentru totdeauna.