Skip to content

traseu pe munte: varful omu

Nu sunt buna la nici un sport si nu cred ca as putea fi din pricina unor limitari de sanatate – probleme cu respiratia si, mai nou, ligamente slabite. Totusi imi place la nebunie sa merg pe munte. Cred ca sunt facuta pentru munte, tatal meu provine dintr-o zona de deal inalt unde ne-am petrecut copilaria, apoi incepand cu adolescenta am mers pe trasee de cate ori am putut. Pentru mine, asta se intampla mai putin din dragoste pentru sport sau miscare, cat din dragoste pentru natura. Imi plac peisajele, sa admir tot ceea ce vad, sa fiu atenta la detalii, sa ma las surprinsa de neprevazut. Ultima mea tura o relatez strict din aceasta perspectiva.

20160709_104300-01

Am plecat cu prietenii mei, cu masina, pe la 7 dimineata, si am oprit la Gura Diham, unde am intrat pe traseu, in jurul orei 9:30. A urmat o plimbare prin padure pana la Cabana Poiana Izvoarelor, pe o vreme insorita. Am continuat spre Malaiesti. Acolo mai fusesem in urma cu cativa ani, am si petrecut o noapte la cabana, insa ajunsesem pe un alt traseu. Nici dupa Poiana Izvoarelor drumul nu a fost foarte dificil, din cand in cand padurea se intrerupea, dezvaluind peisaje superbe.

PicsArt_07-10-05.17.44

De la Malaiesti, am pornit spre tinta noastra cea mai inalta pentru ziua respectiva, Varful Omu. Nu m-am asteptat sa vad atatea feluri de flori, si de atatea culori. Erau atat printre firele de iarba, cat si incapatanandu-se sa iasa dintre pietre, cu un aer fragil si totusi puternic. Daca ridicam privirea, vedeam blocuri de stanci asemenea unei cetati, investmantate in ceata.

20160709_130639-01

Prietenii mei au propus sa continuam traseul prin Hornul Mare. Uitandu-ma la acele bucati imense de stanca si la zapada murdara de noroi, pe jumatate topita, dintre ele, nu ma simteam in stare sa fac asta. Totusi, am hotarat sa incerc. Am luat-o tare inainte, dar a trebuit sa ma opresc cand am dat de zapada – trebuia sa fac cativa pasi pe ea ca sa ajung cat mai aproape de peretele de stanca, fara sa alunec, si ma temeam sa incerc singura, sa nu alunec. Ajutata a mers bine, si in afara de un bolovan foarte mare pe care a trebuit sa-l escaladez si tot asa, mi-a pus probleme, totul a fost in regula.

20160709_153540-01

Ajunsa pe partea cealalta, am privit in urma, fara sa-mi vina sa cred pe unde trecusem… Drumul pana la Cabana Omu nu mai era foarte lung. Dupa un popas de 30-45 de minute, am coborat pe Valea Cerbului, inapoi spre masina. Odihniti, am admirat din nou florile, ba chiar am vazut o multime de violete salbatice, credeam ca le gasesc doar primavara. Dar cel mai frumos si neasteptat lucru a fost intalnirea cu o capra salbatica, de care am fost foarte aproape, la 2 m distanta, poate. Nu dadea nici un semn ca s-ar speria de noi, ba dimpotriva. Nu stiu daca era obisnuita cu oamenii, bolnava sau batrana, in orice caz, sper ca ii va fi bine.

20160709_180112-01

In ultima parte a traseului m-am speriat putin pentru ca incepusera sa cada cativa stropi de ploaie. Din punctul asta de vedere eram foarte prost pregatita si mi-era groaza de perspectiva de a cobora pe pietre ude. Din fericire s-a oprit, am intrat in padure si am parcurs ceea ce mi s-a parut o vesnicie pana la masina. Eram foarte obosita, nu mai puteam sa ma opresc de teama sa nu fiu apoi incapabila sa pornesc din nou la drum, si ma dureau foarte tare in special genunchii la coborare. Desi a fost greu, am ajuns cu bine, iar acum, la o zi dupa, sunt mult mai in forma decat m-as fi asteptat.

Cu pauze cu tot, intreg traseul a durat aproximativ 11 ore, mai multe decat era estimat pentru niste persoane cu o conditie fizica mai buna, fireste. Ma bucur ca am incercat lucruri noi, chiar daca simteam ca imi depasesc limitele, dar nimic frumos nu a iesit vreodata din zona de confort. Nu voi merge pe munte cel putin urmatoarele 2 week-enduri, dar sper sa revin cat de curand va fi posibil.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *