Midian

“Paula” este al doilea roman scris de Isabel Allende pe care-l citesc. Am inceput cu “Casa spiritelor”, romanul ei de debut. Paula este fata Isabelei, pe tot parcursul cartii este in coma in urma unui atac de profirie, iar Isabel scrie pentru ea, ii povesteste istoria familiei, scrie impotriva mortii si a uitarii.

“Asculta, Paula, vreau sa-ti spun o poveste, ca atunci cand te vei trezi sa stii pe ce lume te aflii.“

A fost neasteptat sa regasesc o parte din personajele din “Casa spiritelor” in “Paula”, de fapt a fost o supriza sa stiu ca au existat in realitate. Bunica Isabelei, de exemplu, care face obiecte sa se miste si e pasionata de spiritism, mi se parea un personaj grozav pentru un roman, dar n-as fi crezut ca a existat. In afara de drama, cumplita, sfasietoare, de a-ti vegea copilul bolnav si de a trebui sa renunti, incet-incet, la orice posibilitate de refacere, inca doua mari drame personale m-au impresionat. Isabel, ruda cu presedintele chilian Salvador Allende, este nevoita sa se exileze dupa lovitura de stat a lui Pinochet si traieste instrainata in exil, se adapteaza cu greu. Apoi, pe plan personal, dupa ani de casnicie in care afectiunea se subtiaza pe zi ce trece, gaseste puterea sa se rupa si reintalneste dragostea.

Nu poti sa ramai neimpresionat de o fiinta care a trecut printr-atatea si care, prin ceea ce scrie, ofera o adevarata lectie despre iubire si viata. Mi s-a parut ingrozitor de nedrept ca Paula s-a dus atat de tanara (am trisat verificand pe internet inainte de a ajunge cu lectura la jumatate, tot speram sa aflu ca deznodamantul a fost unul fericit). Mi s-a parut oarecum fantast cum a ajuns cartea aceasta la mine, m-am intrebat ce ar zice Isabel daca ar stii de lectura mea pasionata, in metroul bucurestean. M-am simtit solidara cu scriitoarea si am empatizat cu ea, cred ca e suficient sa fii femeie pentru asta, nu neaparat sa fii mama.

Acum imi doresc neaparat sa mai pun mana pe o alta carte scrisa de ea, stiu ca s-au tradus destule… Nu ma astept sa fie vreuna fericita, desi nu sunt nici triste, neaparat – cred ca Isabel Allende are parte de un happy-ending departe de cele infatisate pe ecran, care vine dupa durere, esecuri, pierderi – dar exista.