Archive for February 2012
Am terminat de cateva zile ultima carte primita de la editura All, din pacate o raceala asociata cu oboseala mi-a taiat pana acum orice chef de scris. Sa luam insa o patura pe umeri si un ceai fierbinte, si o carte sa se asorteze, zic. Si pentru ca mi s-a sugerat sa spun cateva cuvinte despre autor, am sa va spun ca Fabio Geda este un italian stabilit in Torino, care colaboreaza cu diverse reviste, preda creative writing si lucreaza cu copii defavorizati. In romanul “In mare sunt crocodilii”, Fabio Geda este “vocea” lui Enaiat, un copil afgan de – probabil – 10 ani (nu-si cunoaste varsta). Mama lui il lasa cu trei povete bune, singur, in Pakistan, unde-l strecoara pe furis, in speranta ca va avea o viata mai buna.
Ceea ce urmeaza e o odisee a trecerilor clandestine de la o granita la alta, din Pakistan in Iran, apoi in Turcia si Grecia, pentru ca drumul sa ia sfarsit in Italia. Impresioneaza tenacitate cu care acest copil a trecut prin atatea greutati, care pana la urma a ajuns sa aiba un final fericit, cu cateva interventii salvatoare ale unor personaje, la momentul potrivit. Dar Enaiat e un caz exceptional, nu poti sa nu te gandesti la drama nespusa a altor copii ca el, care devin victime cu nimic altceva vinovate decat ca s-au nascut intr-o parte a lumii sfasiata de conflicte. Cartea e de scurta intindere, pe alocuri e intretaiata de mici schimburi de replici intre autor si copil, dialoguri care au o oarecare candoare.
Va recomand “In mare sunt crocodilii”. Nu este nici atat de trista cum te-ai astepta de la un asemenea subiect, te face sa fii alaturi de copilul-fugar, te pune pe ganduri. Pentru mai multe detalii despre cum au ajuns Fabio Geda si Enaiat sa se cunoasca si sa scrie o carte impreuna, gasiti un interviu care mi-a placut tare mult, aici. Si aceasta carte o am de la editura All (ba chiar mi-a fost recomandata de cineva din echipa, multumesc Loredana!), si recenzia face parte din campania vALLuntar, de incurajare a lecturii si a voluntariatului. Tot editura All are o campanie de reduceri maine, de 50% pentru orice carte. Va recomand cu incredere cartea despre care tocmai am scris, si daca mai vreti alte recomandari, sunt aici 
“Paula” este al doilea roman scris de Isabel Allende pe care-l citesc. Am inceput cu “Casa spiritelor”, romanul ei de debut. Paula este fata Isabelei, pe tot parcursul cartii este in coma in urma unui atac de profirie, iar Isabel scrie pentru ea, ii povesteste istoria familiei, scrie impotriva mortii si a uitarii.
“Asculta, Paula, vreau sa-ti spun o poveste, ca atunci cand te vei trezi sa stii pe ce lume te aflii.“
A fost neasteptat sa regasesc o parte din personajele din “Casa spiritelor” in “Paula”, de fapt a fost o supriza sa stiu ca au existat in realitate. Bunica Isabelei, de exemplu, care face obiecte sa se miste si e pasionata de spiritism, mi se parea un personaj grozav pentru un roman, dar n-as fi crezut ca a existat. In afara de drama, cumplita, sfasietoare, de a-ti vegea copilul bolnav si de a trebui sa renunti, incet-incet, la orice posibilitate de refacere, inca doua mari drame personale m-au impresionat. Isabel, ruda cu presedintele chilian Salvador Allende, este nevoita sa se exileze dupa lovitura de stat a lui Pinochet si traieste instrainata in exil, se adapteaza cu greu. Apoi, pe plan personal, dupa ani de casnicie in care afectiunea se subtiaza pe zi ce trece, gaseste puterea sa se rupa si reintalneste dragostea.
Nu poti sa ramai neimpresionat de o fiinta care a trecut printr-atatea si care, prin ceea ce scrie, ofera o adevarata lectie despre iubire si viata. Mi s-a parut ingrozitor de nedrept ca Paula s-a dus atat de tanara (am trisat verificand pe internet inainte de a ajunge cu lectura la jumatate, tot speram sa aflu ca deznodamantul a fost unul fericit). Mi s-a parut oarecum fantast cum a ajuns cartea aceasta la mine, m-am intrebat ce ar zice Isabel daca ar stii de lectura mea pasionata, in metroul bucurestean. M-am simtit solidara cu scriitoarea si am empatizat cu ea, cred ca e suficient sa fii femeie pentru asta, nu neaparat sa fii mama.
Acum imi doresc neaparat sa mai pun mana pe o alta carte scrisa de ea, stiu ca s-au tradus destule… Nu ma astept sa fie vreuna fericita, desi nu sunt nici triste, neaparat – cred ca Isabel Allende are parte de un happy-ending departe de cele infatisate pe ecran, care vine dupa durere, esecuri, pierderi – dar exista.
A fost foarte neasteptat sa deschid din intamplare un link catre CVLT Nation Streaming, sa dau play la o piesa mai mult ca sa treaca vremea, si ma trezesc transbordata intr-un univers intunecat si insinuant, cu o fascinatie crescanda punand stapanire pe mine. Oricine crede ca Rituals suna primitiv se inseala, e de o eleganta si de o forta de sugestie greu de egalat. Este o falie care lasa sa se intrevada o alta lume, misterioasa, de o frumusete aparte, dar care nu ma astept sa fie usor de perceput de toti.
Este un loc in care intunericul capata forma si-mi imbratiseaza trupul ostenit.
Filmul mi-a fost recomandat de Maria Madalina, care are un blog foarte interesant pe partea de film. Este un film de Woody Allen, nu sunt o fana inflacarata a lui dar am mai vazut un film sau doua si le gasesc placute.
Whatever Works (2009) este o comedie despre Boris Yellnikoff, un barbat inteligent si cinic, care in urma unei crize existentiale culminand cu o incercare de suicid ratata isi paraseste sotia, slujba promitatoare de profesor de fizica si existenta reusita pentru a se muta intr-un apartament neingrijit din Manhattan. Aici aminteste tuturor care vor sa-l asculte ca e un geniu, aproape castigator al Nobelului pentru fizica, emite o sumedenie de sentinte amare despre inutilitatea existentei, efemeritatea iubirii si absenta divinitatii. In acelasi timp, isi castiga existenta predand sah unor copii pe care mai degraba ii terorizeaza decat sa-i invete ceva.
Totul decurge astfel pana cand o intalneste pe Melody, o fata tanara, simpla si ingenua din New Orleans, fugita de acasa, pe care o ia de pe strada si o gazduieste temporal. Melody se lasa vrajita de intelectul (poate si de bunavointa) lui si ajunge sa-l ia de barbat. In partea a doua a filmului apar, pe rand, mama si tatal lui Melody, veniti sa o readuca acasa, care isi gasesc fericirea in moduri din cele mai neasteptate (si opuse convingerilor lor din pana atunci).
Ce mi-a placut la acest film (chiar m-a induiosat) este modul in care Melody preia ideile lui Boris si le face ale ei. Este amuzant si putin nepotrivit sa vezi o fata atat de tanara si de frumoasa vorbind cu convingere despre cat de lipsita de sens e viata, pe mine m-a facut sa ma gandesc de cate ori, indragostiti fiind, ne lasam sedusi si de ideile celuilalt si le insusim, ca si cand ar fi ale noastre. Evident, fara a fi constienti ca o facem… ce misterios proces de vrajire este dragostea
Altfel, Whatever Works e un film placut, are o nota fina de umor, place si atmosfera artsy, gen anii ’70, a decorurilor. Recomandat in special celor care sunt fani ai lui Woody Allen. Ii multumesc Madalinei pentru recomandare, tare ma bucura cand imi mai spune si mie cineva ce film sa mai vad .
Saptamana aceasta am citit “Anticarul “, povestea misterioasa a unui manuscris nefast, scris de Casadevall, un architect al Catedralei din Barcelona, care ajunge in mainile anticarului Artur Aiguader. Artur recunoaste imediat valoarea volumului si-l cerceteaza cu interes, insa in scurt timp este ucis cu brutalitate. Enrique, fiul lui adoptiv, care stia de manuscris dintr-o ultima scrisoare primita de la Artur, desi are motive sa creada ca manuscrisul i-a adus moartea, decide sa nu spuna nimic politiei si sa investigheze posibilele piste pe cont propriu. Ii cere ajutorul lui Carlos, un vechi prieten devenit detectiv particular, si fostei lui sotii, Betty. In vreme ce Enrique si Carlos ii suspecteaza, pe rand, pe prietenii lui Artur, anticari si ei, care vazusera manuscrisul si ii cunosteau valoarea, Betty se adanceste in traducerea textului.
La un moment dat, politia rezolva, aparent, crima, descoperind ca Artur era implicat in trafic de arta si arestand un partener de afaceri dubioase. Enrique este ravasit, dar se lasa antrenat de Betty in descoperirea secretelor la care face referire manuscrisul – in acelasi timp, incepe o relatie cu o femeie deosebit de eleganta si seducatoare, Mariola. In partea a doua a romanului este redat si continutul tradus al manuscrisului. Aici povestea a inceput sa devina foarte captivanta pentru mine, caci Casadevall vorbeste despre cabala si despre un obiect cu presupuse puteri magice, “Piatra lui Dumnezeu”. Aflati pe urmele acestei pietre, personajele se mai confrunta cu o crima, si sunt amenintati din umbra pana cand ajung sa descopere obiectul mult-ravnit… moment in care aflam cine l-a omorat pe Artur…
Aceasta e actiunea in linii mari, nu vreau sa stric placerea cui vrea sa descopere secretele singur. Am sa spun doar ca finalul este unul demn de un film noir, in care eroul pierde, pana la urma. De altfel cred ca povestea ar fi o buna baza de pornire pentru un film reusit, are foarte multa actiune, suspans, si este localizata intr-o Barcelona foarte bine descrisa in carte, cu anticariate splendid decorate, case luxoase, stradute intortocheate, si bine-inteles Catedrala. Asta nu e de mirare, pentru ca autorul s-a nascut in Barcelona – ca sa mai adaug cateva cuvinte despre el, Julian Sanchez este un fost arbitru de baschet pasionat de lectura, care a insistat vreme de 15 ani pentru ca acest debut sa-i fie acceptat de o editura. Asta m-a surprins, pentru ca, pentru un volum scris de cineva fara legaturi cu lumea literara, “Anticarul” este bine scris, cu putine stangacii, si mai ales bine documentat. De altfel in ultimele pagini Sanchez face trimiteri la textele consultate in legatura cu arhitectura Catedralei si cabalistica. Este un roman usor de parcurs, o lectura placuta, potrivita pentru o vacanta, de ce nu poate chiar in Spania…
“Anticarul” a ajuns la mine prin amabilitatea celor de la editura All, carora le multumesc. Acest post face parte din vALLuntar, o campanie tare faina de promovare a lecturii si voluntariatului. Ideea suna in felul urmator: “În perioada 24 ianuarie – 16 martie noi punem gratuit la dispoziţia bloggerilor orice carte de pe www.all.ro. Ei trebuie să o citească şi să îşi scrie părerea despre carte pe blogul personal. Fiecare recenzie valorează 15 minute de voluntariat ce va fi realizat de către echipa ALL pentru un centru ales de bloggeri. Fiecare comentariu referitor la carte sau la campanie, dat la postul cu recenzia, adaugă încă 3 minute de lucru.” Asa ca va incurajez sa nu va sfiiti sa va spuneti parerea… si sa ramaneti pe-aproape ca am si alte lecturi in plan .
M-a atentionat ca apa era rece. Cumva, asta mi-a adus in minte imagini din filmul pe care il vizionasem cu o seara inainte, cu o frumoasa a anilor ’40 care intra in ocean imbracata in ceva care semana mai mult a rochie decat a costum de baie. Apa era, intr-adevar, cam rece, si am pornit sa o infrunt curajoasa. Invatasem sa inot ca si cand mi-as fi trezit o abilitate uitata, aproape de indata ce intrasem in apa.
Eram eu, fata in fata cu valuri uriase, intrebandu-ma de ce par uneori inghetate, dorindu-mi sa le infatisez fluide, ca spuma unui voal. Pana la urma un val mai inalt mi-a spulberat reveriile, pentru ca a urcat pana departe pe plaja si a luat cu el toate obiectele noastre marunte, lasate imprudent, prea aproape de mal.
Ea se ingrijora. Eu i-am spus ca tot valurile le vor aduce inapoi. Si asa a fost, unde potolite, ca un reflux, ne trimiteau cand un prosop, cand un papuc, obiecte aranjate ca si cand ar fi vrut sa ne transmita cine stie ce mesaj…
Din cauza valurilor, a trebuit sa ne retragem mai departe, unde era cald, dar nu asa frumos. Toata lumea se aseazase acolo de la inceput si ne privea cum intindeam lucrurile ude, cu o oarecare urma de dezaprobare. Nu-mi placea nici multimea, nici soarele, nici siguranta, as fi vrut sa ma intorc, sa ma joc cu marea.