Archive for May 2011
I wish I were a woman of 36, dressed in black satin with a string of pearls!
Prietenii mei m-au facut sa nu-mi pot tine hotararea de a veni imbracata exact asa la spectacolul Rebecca, pentru ca m-au tinut prea mult la targul de carte. Din aceasta cauza, trebuie sa rescriu si postul acesta cu totul altfel decat imi propusesem 
).
Dupa un pahar de vorba, ieri seara ma indreptam spre Teatrul de Opereta “Ion Dacian”, unde urma sa ma intalnesc cu Alexandra, S. si sora ei. Au mai fost postari despre opereta, sunt o mare admiratoare a acestei institutii, cu care am si norocul de a colabora in sfera profesionala . Pe langa spectacolele clasice, au inceput sa fie puse in scena musical-uri. Iar Rebecca e un musical desavarsit.
Nu ma astept de la cititorii mei sa nu fi citit sau macar sa nu stie de romanul Rebecca scris de Daphne du Maurier sau macar de ecranizarea lui Hitchcock. Eu am citit si romanul, am vazut si filmul, asa ca firul epic imi era familiar, insa eram curioasa de punerea in scena de la Opereta, de fapt mi se parea dificila adaptarea. Nu stiu cat de dificila a fost, insa rezultatul este excelent. Decorurile sunt superbe. Costumele sunt extraordinare, de foarte mult bun gust, retro. Vocile (ca pentru asta ne ducem pana la urma la un musical, nu?) sunt exceptionale. Personajele principale, a doua dna. De Winter, Max si in special dna. Danvers, sunt absolut magnifice, atat ca voce, cat si ca prezenta scenica. Anca Turcasiu are si ea un rol secundar, interpretand-o pe dna Van Hopper, femeia in a carei slujba se afla a doua dna. de Winter, in Monte Carlo, cand a cunoscut-o Maxim. Foarte frumos a fost si rolul ei, chiar daca a fost unul mai putin important, l-a jucat foarte bine si a fost aplaudata cu o caldura care m-a bucurat.De altfel s-a aplaudat si ovationat prelungit, la final, cred ca au fost vreo 6 iesiri la rampa, ultima aducandu-l in fata spectatorilor si pe dnul. Razvan Ioan Dinca, directorul general al teatrului.
Nu as vrea sa fac vreo gafa, pentru ca spectacolul se joaca cu distributie dubla, insa cred ca am vazut-o pe Alexandra Craescu in rolul sotiei lui Maxim si pe Georgiana Craescu in cel al dnei. Danvers, menajera de la Manderaly. Ar trebui sa existe un premiu special pentru un personaj negativ care “fura” spectacolul si sa-i fie atribuit dnei. Danvers. Singura neconcordanta cu romanul este ca dna. Danvers de la opereta este mult mai tanara, insa e o aparitie, severa, imbracata in negru, cantand cu o voce care-ti da fiori durerea de a fi pierdut-o pe Rebecca si obsesia pentru ea. O incantare pentru o iubitoare de goth care sunt 
. Ah, si ultima scena, in care Maxim si sotia lui cantau fericiti, era happy-end-ing, si chiar inainte de a se lasa cortina a aparut si dna. Davers undeva in spatele lor, cu spatele la ei, in rochia neagra, mi s-a parut excelent (vorba Alexandrei, asta lasa loc de sequel ).
Nu stiu daca e your cup of tea, insa, daca sunteti in Bucuresti, eu vi-l recomand. Se joaca si in luna iunie (daca intereseaza, va spun luni datele exacte). Eu n-am vazut spectacol mai bun la Opereta, si am vazut cate ceva.
Azi am ajuns la Bookfest, cu C.A., R, si, mai tarziu, Raluca. Eu si toata suflarea Bucurestiului, si nu mi s-ar parea ceva atat de memorabil sau de demn de a fi mentionat, insa calea cea mai buna de a multumi unor oameni e de a scrie acest post.
Asadar – primul stand la care am poposit a fost cel al editurii Vremea. Supraveghetorul standului, la auzul numelui Truman Capote, s-a uitat la mine de parca l-as fi intrebat cat costa un kil de castraveti. Totusi am zarit cartea dorita si am luat-o cu 16 in loc de 25 de lei, cat era la Polirom (hotii!). Despre Harfa de iarba vorbesc, multumesc dez’
Apoi am intrebat la un alt stand de Neil Gaiman. Din fericire, mi-am amintit titlul, American Gods. Din nefericire, mi l-am amintit degeaba pentru ca nu o mai aveau. Daca tot eram in zona, am luat Semne bune, care e scrisa de acelasi impreuna cu Terry Pratchett. Sper sa nu fie o aiureala, dar daca va fi, macar nu a fost o aiureala costisitoare. Multumesc, johnjohn
Am facut poze cu Tronul de Fier (si C.A. a zis ca sunt o pitzi 
). Multumesc, editura Nemira (nu neaparat pentru faza cu tronul, cat pentru seria Cantec de gheata si foc). Astept cartea a 5-a din serie.
Am ajuns la Humanitas unde baietii se uitau la tot felul de aiureli studii, si cand deja incepusem sa ma plictisesc ingrozitor mi-au cazut ochii pe Jurnalul unui om dezamagit (nu, nu blogul meu :p) de W.N.P. Barbellion, care costa doar 10 lei si pe care imi doream la infinit sa il citesc.
Din pacate nu am luat nimic de la Polirom pentru ca mi s-au parut foarte scumpe cartile. 1Q84 era epuizat, insa reprezentantul editurii mi-a spus ca mai aduc maine, proaspat. Ma mai gandesc, e posibil sa ajung si maine pe acolo.
La final, la editura Art am gasit doua carti de Gheorghe Craciun, dintre care am luat Frumoasa fara corp (random, pe criterii de pret si/sau ca mi-a placut cum suna titlul). Multumesc pentru recomandare, keshule.
Tot la editura Art am primit cadou o carte din 4 la alegere, mi-a fost recomandata una care se numeste Nuntile necesare, desi nu vad ce e asa de necesar la ele :p
Asta a fost tot, momentan citesc Cupa de clestar a lui Inoue care face parte din lista de achizitii a fratelui meu de la acelasi targ de carte + incerc sa termin Iuresul sabiilor.
Henry Miller spunea la un moment dat despre singuratate ca seamana cu un pui de salbaticiune pe care il tii la piept cu teama permanenta ca te va rani, citatul e aproximativ, ca nu mai stiu acum in care carte.
Adevarul e ca singuratatea si tristetea sunt o mizerie de care pana la urma toti se satura si se feresc. Nimeni nu vrea sa auda numai despre nefericire, poate pentru ca fiecare are propria lui nefericire ascunsa de gestionat, asa ca in procesul de maturizare despre care cei din jur ma asigura ferm ca s-a petrecut cu mine am invatat sa imi lipesc o gramada de masti una peste alta, ca sa nu se mai observe, macar. Vorbeam cu Razvan saptamanile trecute despre misiunea ingrata, uneori, a unui jurnalist de a nu putea scrie intotdeauna exact ce crede, ci de a trebui sa fie diplomat. Diplomat era termenul folosit de Razvan, eu spuneam ca e un compromis, la fel de transanta cum ma stiu. Cu toate astea, exact asta am facut eu, aici – si nu numai aici – am fost ‘diplomata’.
Nu stiu daca am scris aici mai mult de doua ori anul acesta ce simt, sunt destule posturi frumoase si cuminti, asa incat nu cred ca va fi considerat un abuz.
Am obosit sa ma simt precum un vagon de tren in care toata lumea intra si iese indiferenta, si care trece pe langa toate lucrurile frumoase in viteza, fara a avea vreodata sansa de a se opri si a se bucura de ele. M-am saturat de conformism si de nepasare. M-am saturat de oamenii care imi spun ca ar escalada Everestul, cand lor le e teama sa traverseze o intersectie. M-am saturat de oamenii care se poarta cu mine de parca as fi un ambalaj in locul cadoului mult-visat. Sa deschid subiectul daca am vreo vina aici, daca o merit, sau e o tema deja fumata? E o inchizitie in mine care ma urmareste de secole, totusi daca e sa pun tot raul facut de mine in viata in ceva, probabil incape intr-un pahar – numai lacrimile de noaptea trecuta au umplut intreg dormitorul. Mi-a ajuns atata dezinteres nonsalant.
M-am saturat sa ma simt ca in cosmarul lui C., cu un tren pe care il pierd inevitabil, orice as face (acum trebuie sa aduc si cosmarurile altora in discutie, de parca nu as avea destule ale mele). Nu exista niciun motiv omenesc pentru care sa trebuiasca sa fiu singura si nefericita acum, insa acesta e crudul rezultat – love is for the very young, mie imi raman paliative, lucruri marunte cu care sa ma consolez, jucarii. Cel mult. Si nici astea nu se stie pentru cat timp.
Ma dezgusta ca trebuie sa scriu toate astea, mi-e sila de faptul ca stiu deja ce va crede fiecare in sinea lui sau ce imi va spune, m-am saturat de conformism si platitudini. Dar hai, macar din cand, sa pot sa spun si eu exact ce am in minte, si sa nu trebuiasca sa soare, floricele, pasarele, ce frumos…
In dimineata aceasta am terminat de citit romanul Cu sange rece al lui Truman Capote, si sincera sa fiu nu mi l-as fi imaginat pe Capote, autorul unei povesti atat de diafane si sensibile precum Mic dejun la Tiffany’s, capabil sa abordeze atat de bine un subiect atat de diferit. Caci avem de a face, doamnelor si domnilor jurati, cu o crima.
Dick si Perry se cunosc in inchisoare si tot in inchisoare rasare planul de a sparge casa unui fermier bogat pentru a cauta un seif, de altfel inexistent. In urma unui sir de evenimente precipitate si pana la urma absurde (cei doi se aleg cu “intre 40 si 50 de dolari”), sunt ucise cu brutalitate patru persoane. Herbert Clutter, un fermier respectat, sotia lui, o persoana izolata, nevrotica, si doi dintre cei 4 copii ai lui, doi adolescenti frumosi si buni. Crima zguduie comunitatea restransa si linistita, seamana neincredere, ii face pe fiecare sa se indoiasca de vecini, si pe detectivul insarcinat cu investigarea cazului sa-si piarda linistea.
Romanul urmareste desfasurarea actiunii din momentul in care cei doi pornesc spre Kansas cu gandul de a jefui si a ucide, pana cand sentinta este indeplinita, adica sunt spanzurati. Este foarte bine scris si de interes pentru o persoana pasionata de psihologia crimei. Include si doua expertize psihologice ale celor doi, spre final. Stilul este documentar/jurnalistic, fara sa devina arid. Desi este prezentata istoria personala a copilariei nefericite si abuzive a celor doi criminali, mie personal nu mi-a trezit mila sau simpatie pentru ei, in schimb am empatizat cu victimele, desi nu sunt foarte pe larg prezentate (decat poate fata cea mare, Nancy). Este trist sa reflectezi asupra unor vieti irosite, este trist sa reflectezi asupra consecintelor raului. Cred ca ideea cu care am ramas si asupra careia am meditat cel mai mult, in timp ce citeam aceasta carte, a fost legata de infaptuirea raului si urmarile lui.
Truman Capote a scris dupa un caz real, s-a documentat in Kansas vreme de 4 ani, la locul crimei, si a fost ajutat de prietena sa, Harper Lee. Cartea a aparut abia dupa executia celor doi. O ecranizare rezonabila despre intreaga intamplare – munca lui de documentare, prietenia lui cu unul dintre detinuti – este Capote (2005). Recomand mai degraba cartea.
Peter Murphy – Velocity Bird by nettwerkmusicgroup
Inca o melodie in avans, dupa albumul despre care vorbeam aici.
Cred ca imi va placea extrem de mult acest album.
Nu stiu daca in ultimele doua saptamani am facut ceva memorabil de a fi consemnat, in afara de week-end-ul trecut, cand m-am plimbat la bisericile-cetati fortificate. Dar asta deja a fost spus – some kind of Angel deja a inceput sa scrie povestea, iar Delta a pus chiar 3 seturi de poze foarte frumoase (aici, aici si aici). Cum am si un reader’s block, eram in impas pentru urmatoarea postare, pana cand intr-o buna dimineata m-am gandit sa va povestesc despre locurile in care am iesit. Probabil ca le stiti, dar daca nu veti avea cateva sugestii de petrecere a timpului liber.
Pentru inceput, am fost la Ceainaria Teatrul Act (sau Sala de Lectura), chiar cu doua zile de a intra in renovare. Dar o voi regasi la toamna (este pe Calea Victoriei, pana in Bd. Dacia, undeva mai sus de Green Hours, parca). Sala de Lectura e un loc foarte art-y, plin de carti, un mini-sevalet unde poti desena, chiar si un pian pentru cine vrea sa-si dezmorteasca degetele. Are o camera unde poti sta jos pe perne, sa asculti muzica ambientala si sa bei ceaiuri foarte bune. Nu sunt o mare impatimita a ceaiului, insa am baut un ceai cu migdale absolut delicios.
Pe urma, am descoperit ca La Scena e un loc tare dragut, unde mai fusesem o singura data la o piesa de teatru dar nu il explorasem cum se cuvine. Nu mi-as fi iertat sa nu descopar Camera Rosie . E un loc decorat superb si cu o atmosfera care-mi pare desprinsa din filmele lui Lynch. Daca mergeti pana la sfarsitul lunii, puteti admira pe pereti si fotografiile lui Milutza, facute la concerte, si va puteti intoarce cu gandul la momentele frumoase petrecute la Anathema sau Rammstein. Noi am fost la vernisaj, si a fost tare frumos.
In Ceainaria Tabiet m-am adapostit intr-o seara ploioasa – asta dupa ce am reusit sa o gasesc. Am planuit o a doua vizita, la fel, ceaiurile sunt foarte bune, si e un loc potrivit pentru copilul din noi. Au foarte multe jocuri (inclusiv boardgame cu Urzeala Tronurilor, va dati seama ce incantata sunt), este superb decorat, si, un plus, personalul e foarte amabil. La un moment dat am inceput sa cercetez o etajera si am descoperit o miniatura din portelan care reprezenta un ceainic, si am luat-o sa o admir mai de aproape. Fata care aducea ceaiul s-a apropiat de mine si mi-a zis ca poate sa-mi faca un ceai in el pentru mine, daca vreau . Tot in Ceainaria Tabiet au si povestiri fara filtru, adica puteti cumpara un plic cu o povestire (pentru doar 2 lei…).
Stiu ca acest post nu e deloc in stilul meu, asa ca sper ca nu v-am plictisit prea tare. Va mai anunt ca va urma, cu siguranta
If your soul will die, it doesn’t matter – you’ll still have the one we share