Archive for January 2011
Respect, consideratie, exclusivitate, fidelitate – cateva din prostiile alea desuete in care nu credea si pe care nu le aplica decat o singura parte. Adica eu.
Ca sa continuam pe principiul hai sa mai vedem si altceva, tocmai mi-am luat bilet la Darkwave.ro Fest. Pe Project Pitchfork ii stiu, dar nu am aprofundat, despre Rabia Sorda stiu doar ca sunt side-project-ul solistului de la Hocico (evident, stiu cine sunt Hocico…), iar despre Tenek nu stiu nimic. Dar rau nu are cum sa fie. Nici nu se anunta altceva interesant pana in martie, cand vin Combichrist, si n-o sa stau pana atunci pe tusha…
Ah – cei de la casa de bilete mi-au spus foarte siguri pe ei ca nu au bilete la Project Pitchfork, noroc ca am revenit si i-am pus sa verifice toate evenimentele care vor avea loc maine, eventual un festival care incepe cu dark. Acum nu vreau sa fiu bitchy, dar cand vinzi nu se presupune ca ar trebui sa stii ce vinzi?
LoT din nou in Romania (pentru a cata oara?)
Eu i-am vazut deja de doua ori asa ca…
Dar nu de asta e vorba… parca as fi in filmul acela in care personajul lua, in fiecare dimineata, aceeasi zi de la inceput. Se mai intampla ceva nou pe undeva? 
Acum astept stirea ca vin din nou Anathema )
Tocmai am vazut Black Swan, foarte bun, Aronofsky nu m-a mai dezamagit cum a facut cu The Fountain. Mi-a placut cum a jucat Natalie Portman, vad ca a castigat cateva premii binemeritate pentru rolul ei. Ceea ce m-a bucurat cand m-am uitat pe imdb a fost sa vad ca anul acesta se va ecraniza si Cloud Atlas (dupa romanul lui David Mitchell), care a fost o descoperire incantatoare pentru mine. Sper sa nu ma dezamageasca si de data aceasta filmul fata de roman (cum s-a intamplat cu Never Let Me Go). Cititi cartea daca aveti ocazia inainte de a iesi filmul, din pacate e singurul roman tradus de Mitchell, eu am mai citit si Ghostwritten in engleza. Va fi o provocare sa fie ecranizat, din cauza modului in care alterneaza planurile, timpul si personajele, tocmai de-asta sunt curioasa daca va iesi ceva bun sau un ghiveci.
Lucruri neasteptate se mai intampla, bunaoara aflu ca pe 7 aprilie in Control va fi un concert Mona Mur & En Esch. N-as fi vazut asta intamplandu-se la noi asa curand. Bine, tot in Control i-am vazut pe Clan of Xymox anul trecut, a fost neverosimil pentru mine sa ascult Jasmine and Rose intr-un beci. Dar sa nu carcotim, si sa ne bucuram de ce avem.
P.S.: era sa zic ceva de embed code-uri…
Uneori, chiar daca ai dreptate, trebuie sa stii ca nu e cazul sa arati ca ai dreptate. Mai mult decat atat, e bine sa nu te incrancenezi sa demonstrezi cu orice pret ca ai dreptate…
In “Pagini neasteptate”, la un moment dat Cortazar spune ca L’annee derniere a Marienbad este inspirat din “Inventia lui Morel”, de Adolfo Bioy Casares. Aici am facut stop-cadru. Nu-mi venea sa cred ca am pierdut o informatie atat de importanta despre filmul acela. Am verificat din nou pagina de imdb dupa cateva zile, si elanul mi-a scazut cand am aflat ca nu e direct inspirata, ci e doar o alta explicatie.
E o explicatie care s-ar potrivi, plus ca “Inventia lui Morel” mentioneaza Marienbadul din primele pagini. Asta ar fi una din coincidentele care nu sunt coincidente si care ii plac lui Cortazar (si mie). Cei care au facut filmul nu citisera cartea inainte. In “Inventia lui Morel”, un condamnat se refugiaza pe o insula pe care-o crede pustie, bantuita de spectrul unei boli cumplite care-i atingea pe cei care se duceau s-o viziteze. Dupa o vreme, incepe se vada oameni, de care se fereste. O femeie frumoasa care priveste apusul in fiecare zi, la aceeasi ora, in acelasi loc, ii atrage atentia. Se indragosteste de ea. Ii declara dragostea, dar nu obtine nicio reactie de la ea, nu il priveste, nu il asculta, nu ii raspunde. Ii face o gradina de flori, nu pare a o baga in seama. Curand, isi da seama ca la fel se intampla cu toti cei de pe insula – pare a fi devenit in mod misterios invizibil pentru toti. In plus, observa ca intamplarile, dialogurile se repeta. Intr-o seara, Morel ii aduna pe toti si le povesteste despre inventia lui. I-a inregistrat pe toti si vor trai vacanta de pe insula pentru totdeauna. O masinarie actionata de maree ii va reda perfect, facand tot ce facusera pana atunci. Insa cineva a intuit corect ca ei vor muri. Asa ca refugiatul nostru traise in mijlocul unui teatru de papusi care jucau obsesiv aceeasi piesa.
L’annee derniere ar putea fi despre o asemenea inregistrare, repetata la nesfarsit. Sau ar putea sa aiba alta din multimea de explicatii pe care le-am citit. X, A si M ar putea fi intr-un sanatoriu, ar putea fi vorba de o amintire reprimata, ar putea fi in purgatoriu. Eu inclin sa cred ca nu e nimic ascuns la mijloc. X s-a intors sa-i aminteasca lui A de promisiunea facuta anul trecut la Marienbad, ca va pleca cu el, iar ea (poate dintr-o cochetarie, poate de teama) ii spune ca nu-si aminteste. Problema e ca eu credeam ca trebuie sa fie ceva ascuns la mijloc ca o poveste sau o situatie sa devina fascinanta. Dar daca nu e nimic ascuns la mijloc…
Acum o saptamana, o intamplare foarte marunta si foarte banala a declansat in mintea mea un intreg sir de asocieri, de senzatii contradictorii si complexe. Toate datele imi erau cunoscute, stiam precis cum si de ce, totusi aveam o senzatie de stranietate. Speram sa aflu raspunsul la intrebarea nu ‘de ce s-a intamplat asta’, ci ‘de ce ma simt ca e ceva bizar la mijloc, daca stiu…’. Cumva insa cred ca ar fi totuna daca as afla. Sau ar genera alte intrebari fara raspuns, de parca m-as afla intr-o spirala concentrica, fara sfarsit.
“Geniul si zeita” a ajuns in casa mea printr-o intamplare, i-am facut-o cadou unuia dintre fratii mei pornind de la o gluma, si am ales-o pentru ca era cea mai subtire carte scrisa de Huxley pe care-am gasit-o in librarie. Asta din considerente legate de limita de greutate la bagaj. Pana la urma a ramas cu mine si am citit-o tot pentru ca era cea mai scurta ca intindere din ce ma asteapta in biblioteca. Dupa un Cortazar de 500 de pagini, care m-a epuizat putin, chiar nu ma simteam in stare sa plonjez intr-un alt roman lung.
John Rivers ii povesteste unui prieten despre perioada in care i-a fost asistent lui Henry Maartens, in casa caruia a si locuit. Henry, laureat al premiului Nobel, trecut binisor de a doua tinerete, este sotul lui Katy, “o walkirie superba, blonda”, mariaj incununat de existenta a doi copii, o adolescenta cu aspiratii de poeta, care va trece de la pasiunea pentru E.A. Poe la dorinta de a lasa imaginea unei femme fatale, si un pusti pasionat de trenuri. Katy este zeita, intruparea spiritului feminin. Katy este cea care-l tine pe Henry pe linia de plutire, legatura lui cu viata, ii este sotie, mama, iubita, sora de caritate (fac o paranteza pentru a nota ca nu mi se pare un cuplu neverosimil, putinii barbati provenind din mediul academic pe care i-am cunoscut pareau dispusi sa aprecieze femeile mai mult pentru calitatile lor fizice decat pentru intelect sau sensibilitate…). Nou-venitul in acest tablou, cel care rememoreaza trecutul, este un baiat crispat, stangaci, cu o educatie puritana primita de la o mama sufocanta, care asteapta mariajul pentru a-si incepe viata intima si e convins ca sexul e un act accidental, destinat exclusiv procreerii.
Nu mica ii va fi mirarea, atunci cand Katy pleaca sa-si ingrijeasca mama pe moarte si Henry, ramas in urma, are o criza de gelozie, sa descopere in dormitorul conjugal lucruri pe care o plasau pe femeia adorata in vecinatatea lui Madelaine Le Roy mai degraba decat a Laurei lui Petrarca (ah, daca nici acum nu o sa am rating 
…). In plus, in acelasi timp, Ruth face o pasiune adolescentina pentru dansul, care se manifesta prin rebeliune, machiaj excesiv si poezie proasta. In cele din urma, Katy, impartita intre datoria intre o mama muribunda si un sot ajuns in aceeasi situatie, care se imbolnaveste din cauza plecarii ei, decide sa se intoarca. Se intoarce ostenita, se vede incapabila sa-si ajute sotul, lipsita de vitalitate, se intampla si inevitabilul – in cele din urma mama ei moare, iar urmatorul pas este sa aibe o aventura cu John Rivers.
John se trezeste naucit, ros de vinovatie, cu toate convingerile zdruncinate, cu toata moralitatea cu care fusese inoculat, naruita, prins intre remuscari si pasiune. Mai rau, micuta Ruth ghiceste, dintr-un instinct feminin, si se transforma intr-o femeie geloasa, acuzatoare. Rezultatul va las sa-l cititi singuri (ca iar voi fi acuzata de spoiler masiv).
“Geniul si zeita” e scrisa bine si se citeste usor, nu e memorabila dar nici nu mi-a displacut, legatura dintre cei doi soti e interesanta si bine descrisa, asa ca nu veti pierde nimic (nici macar foarte mult timp) daca alegeti s-o cititi. Pentru mine a fost ca un popas, odihnitoare. Inainte sa ma arunc la o scriitura de mai mare intindere, am sa mai fac un scurt ocol pentru ca, datorita lui Cortazar, am descoperit ceva deosebit de interesant (dar sa nu anticipez).
E de-ajuns s-o cunosti putin ca sa intelegi ca apa s-a saturat sa fie un lichid. Dovada e ca, indata ce i se iveste ocazia, se preface in gheata sau in vapori, dar nici asta n-o satisface; vaporii se pierd in divagatii absurde si gheata greoaie si ordinara, se aseaza pe unde poate si in general nu serveste decat pentru a da vivacitate pinguinilor si ginului tonic. De asta apa alege cu delicatete zapada, care o incurajeaza in cea mai tainica speranta a ei, aceea de a fixa pentru sine formele a tot ce nu este apa, casele, campiile, muntii, copacii.
Cred ca s-ar cuveni sa ajutam zapada in nesfarsita dar efemera sa lupta, iar pentru asta ar trebui sa alegem un copac nins, un schelet negru pe ale carui brate nenumarate coboara sa se aseze alba replica desavarsita. Nu-i usor, dar daca prevazand ninsoarea am taia trunchiul astfel incat copacul sa stea in picioare fara sa stie ca de fapt e mort, ca memorabilul mandarin decapitat de un calau subtil, ar fi de-ajuns sa asteptam ca zapada sa repete copacul in toate amanuntele lui si atunci sa-l tragem intr-o parte fara sa-l zguduim deloc, printr-o usoara si perfecta deplasare.
Nu cred ca gravitatea ar distruge albul castel din carti de joc, totul s-ar petrece ca intr-un fel de suspendare a vulgaritatii si rutinei; intr-un timp nedefinit, un copac de zapada ar intrucipa visul implinit al apei. Poate ca il va distruge o pasare, sau primul soare al diminetii l-ar impinge in neant cu un deget cald. Sunt experiente pe care ar trebui sa le incercam pentru ca apa sa fie multumita si sa ne umple din nou carafele si paharele cu acea galgaitoare veselie pe care deocamdata o pastreaza numai pentru copii si vrabii.
(“Peripetiile apei” de Julio Cortazar, vol. “Pagini neasteptate”.)
Rome vin din nou in Romania, in august, la Alba Iulia!!!!
I’m so there and so thrilled!!!
Si Alcest vin. Si alte trupe tba. Dar pentru mine nu poate egala nimic vestea ca o sa-i revad pe Rome.