Uriaş, cenuşiu şi impunător, Ashdown se afla pe un promontoriu, la nici douăzeci de metri de marginea falezei stîncoase, unde fusese ridicat cu peste o sută de ani în urmă. Cît era ziua de lungă, pescăruşii dădeau ocol fleşelor şi turnuleţelor lui, jelindu-se răguşiţi nevoie mare. Toată ziua şi toată noaptea, valurile se izbeau nebuneşte de bancadele stîncoase, împrăştiind un vîjîit interminabil, asemănător celui dintr-un trafic intens, prin camerele îngheţate şi pe coridoarelc labirintice şi însufleţite de ecouri ale casei vechi. Nici măcar cele mai pustii părţi de la Ashdown – iar în prezent majoritatea erau pustii – nu îşi găseau vreodată liniştea deplină. Încăperile cele mai locuibile erau grupate la etajele unu şi doi, dădeau spre mare, iar peste zi se vedeau inundate de lumina unui soare cu dinţi. Bucătăria de la parter era lungă, în formă de L, şi avea tavanul jos; avea doar trei ferestre mici şi era învăluită într-o penumbră permanentă. Frumuseţea sumbră, care sfida stihiile naturii, a Ashdown-ului masca faptul că, în general, oamenilor le venea greu să locuiască acolo. Cei mai vechi şi mai apropiaţi vecini îşi aminteau, dar tot nu le venea să creadă, că odinioară casa fusese reşedinţa personală a unei familii cu opt sau nouă membri. Însă cu două decenii în urmă ea fusese achiziţionată de noua universitate, iar acum adăpostea peste douăzeci de studenţi: o populaţie incertă, la fel de schimbătoare ca marea ale cărei valuri se spărgeau de stîncile de dedesubt, întinsă cît vedeai cu ochii, colorată într-un verde maladiv şi unduindu-se sub apăsarea unei nelinişti infinite.
Aici locuiesc Sarah si Gregory, un cuplu de studenti care joaca in joc erotic neobisnuit – Gregory devine obsedat de pleoapele lui Sarah, i le priveste in timp ce ea doarme, uneori le apasa, apoi transfera acest obicei in timpul actului sexual. Lucru nu ramane fara urmari, pentru ca Sarah, care suferea de narcolepsie, incepe sa aiba din ce in ce mai multe probleme cu somnul: are vise deosebit de vii, pe care le confunda cu realitatea, sau adoarme ziua, in timpul unei conversatii sau in alte momente nepotrivite. Mai mult decat atat, jocul cu ochii devine punctul de pornire al unei nevroze in jurul careia se tes intamplarile din roman. Sarah se desparte de Gregory si in aceeasi seara il intalneste pe Robert, care dezvolta pentru ea o pasiune care va dura tot restul vietii – pasiune neimpartasita, pentru ca Sarah intra intr-o relatie cu o femeie, Veronica. Acestea sunt personajele perincipale – plus Terry, un prieten de-al lui Robert ahtiat dupa cinematografie, si care ajunge si el sa aiba o problema cu somnul, dar de alta natura – o insomnie. De fapt, mai multe personaje adorm brusc in timpul zilei, vorbesc in somn, au vise elaborate sau nu pot dormi, si cum Ashdown se transforma din camin studentesc intr-un spital pentru tratarea persoanelor care au proleme cu somnul, la un moment dat m-am intrebat daca nu cumva casa e cea care-i afecteaza pe cei din jur. Dar cum nimic nu o confirma, ramane la stadiul de fantezie de-a mea.
Timpul desfasurarii actiunii se schimba, suntem ba in momentul in care Ashdown este camin iar personajele, studenti, ba in Ashdown-spital, cu amicii nostri maturizati. Insa asta nu face firul epic greu de urmarit, doar ca am avut senzatia ca romanul era mereu cu un pas inaintea mea, in sensul ca intamplarile se desfasoara intr-un fel pe care nu l-as fi anticipat. Dar nu o sa mai dau spoilere pentru ca am primit o mustruluiala in particular.
Un alt lucru dragut la cartea aceasta e faptul ca are multe referinte la carti, dar mai ales la filme. Este o cafenea plin de carti unde Sarah si Veronica gasesc o carte “a lor” – intitulata Casa somnului – si pe care Robert o foloseste ca mijloc de a-i transmite lui Sarah un mesaj in timp. Dacă o să vreau să-ţi las vreodată ceva, o să pun aici. În cartea asta. La pagina 173. Aşa că o să ştii mereu unde să cauţi. Terry are o obsesie pentru filme, cauta un film al unui regizor italian care nu a fost difuzat niciodata si a fost urmarit de foarte putine persoane (nici macar nu se stie sigur daca filmul exista), din care in cele din urma descopera o singura fotografie a unui cadru. Faptul ca Terry scrie cronici de film ii prilejuieste autorului sa faca trimiteri la filme, fara ca romanul sa devina greoi, sau livresc, sau incarcat.
Eu am citit Casa somnului pe scribd, intr-o zi – nu este nici prea lung, nici prea greu de parcurs. Daca nu l-ati citit, vi-l recomand. Urmatoarele romane de Jonathan Coe o sa mi le cumpar – cu siguranta il voi avea in vedere de acum inainte.
mie din pacate mi-au sarit ochii la postfata si mi s-a dez-valuit principalul spoiler prea devreme. am citit cu placere toate traducerile din coe. tin minte si unde am aflat prima data de el, dar nu conteaza. polirom semnaleaza o noua traducere, in curand.
credeam ca sunt singura persoana de pe planeta care citeste postfete
sau oricum am fost privita ciudata cand am spus ca fac asta.