Midian

In timp ce citeam ieri “Sotia calatorului in timp”, mi-a trecut prin minte ca poate cartile ne aleg pe noi, nu noi pe ele. Asta-mi suna atat de patetic, incat ma gandeam sa pitesc acest gand foarte bine, de parca ar fi intrucatva jenant s-o spun cu voce tare. Si totusi de foarte multe ori mi s-a intamplat sa regasesc cate ceva din prezentul meu in lectura curenta. Aproape de fiecare data cand am citit o carte buna, mai exact. Asta e cu atat mai sf cu cat am luat “Sotia calatorului in timp” acum din biblioteca pentru ca mi-o imaginam ca pe-o lectura usoara. De fapt, mai voiam sa citesc un Cortazar, dar m-am gandit ca e mai “greu”. Da, probabil nu era o lectura mai grea, doar ca nu era oportuna.

Revelatia asta m-a lovit exact in timpul fragmentului in care Clare si cu Henry, personajele din roman, erau la un concert Violent Femmes si dansau. Henry era un fan al muzicii punk. Eu, nu. Insa modul in care Clare si cu Henry percep muzica e la fel cu al meu. Probabil spun iar lucruri traznite, dar am impresia ca muzica trebuie traita. Si literatura la fel.

In fine, poate ar fi fost mai clar daca transcriam fragmentul, insa nu e momentul. Ma lovesc de o foarte mare oboseala acum.

Altfel “Sotia calatorului in timp” reuseste sa nu fie groaznic de siropoasa si romantioasa, desi avea toate premisele sa fie asa. Sau poate anticipez, mai am cateva pagini pana o termin – n-o deveni cheesy in ultimele 10 pagini ).