Archive for June 2010
asa a fost si pe la noi… numai ca se auzea mai mult publicul, si in publicul acela erau oameni pe care-i iubesc 
never opened myself this way, life is ours, we live it our way, all this words i don’t just say – and nothing else matters 
sublim. total.
Am pass la Sonisphere si e valabil pentru orice sector – asta din categoria pentru dushmani, sa ma pupe undeva :p
Azi am ajuns cand se termina Orphaned Land din pacate, nu am prins decat o melodie sau doua, solistul era imbracat intr-o camasa lunga si alba, Jesus-like. Am stat in fata scenei, bucurandu-ma de faptul ca nu intalnesc pe nimeni cunoscut, ceea ce nici nu imi doream neaparat sa se intample. Pe urma, au aparut cei de la Paradise Lost si, la melodia Erased, mi-am adus aminte, coincidenta sau nu, tocmai de Alex :p. Din pacate nu era pe acolo ca sa-i impartasesc pe larg aceasta analogie. Oricum mi-au placut Paradise Lost foarte, foarte mult (e prima data cand ii vad live). Ca si Anathema, presimt ca va fi una din trupele pe care le voi asculta mult mai mult dupa ce le-am vazut pe scena decat inainte.
Dupa As I Die, am trecut in sectorul celelalt, unde am dat peste Raul si, pe principiul niciun eveniment fara mici, am mancat si eu cativa. Urmau Volbeat, care nu ma asteptam sa-mi placa – canta un fel de heavy’n rockabilly – insa chiar ne-a placut extrem tuturor. Printre altele, au facut un cover dupa I only wanna be with you, pe care m-am prostit eu fredonandu-l pe acolo si stresand trecatorii.
Intre timp a pornit o ploaie marunta si rece, deosebit de nasoala, mai ales ca eram numai in tricou (dupa muuult timp mi-am amintit ca aveam umbrela in poseta… du’hhh). L-am revazut si pe Qb (nu mentionez decat persoanele pe care mi-a facut placere sa le revad, nu faptul ca ma cunosc prea multi oameni sau ca pe unii ii vad mai des decat mi-ar placea). Ne-am fatzait dupa tzigari – nu se gasesc – si am ascultat primele 2-3 melodii de la Manowar. Sonorul era atat de tare ca pariez ca se auzea pana la Guvern, si o sumedenie de fani cu un iq egal cu al unei veveritze de scorbura se isterizau in ploaie. Pe Manowar i-am mai vazut o data, cap-coada, anul trecut, si nu sunt genul de trupa care sa ma retina – plus ca inghetasem de frig si tin la confortul meu. Asa ca am plecat acasa.
Va tin la curent de la fata locului cu evolutia pentru zilele urmatoare, Andreea, ai legatura :p
pies: Au chiloti cu Metallica la vanzare, daca cineva vrea sa presteze niscaiva activitatzi cu ei, dupa caz :p
In momentul in care Richard Mayhew se confrunta cu posibilitatea ca intreaga Londra subterana sa fie doar o iluzie, si el, nu chiar bine la capshor, eram in tramvaiul 8, in drum spre casa. Printr-un noroc mai mult mi-am dezlipit privirile de carte si am vazut reclamele mari de pe Plaza Romania, asa ca am tasnit pe peron in ultima clipa. In timp ce ma indreptam pe jos spre casa, m-am intrebat daca eram, cu cateva secunde mai devreme, in romanul lui Neil Gaiman sau in realitate
Recunosc ca l-am ocolit atata timp pe Gaiman tocmai pentru ca toata lumea il lauda – prin toata lumea, vreau sa spun chiar toata suflarea. Asta nu e, cum s-ar putea crede, un snobism, insa mai mult o teama de a nu fi dezamagita. Daca nu mi-ar fi placut, ar fi fost cam stanjenitor sa o recunosc sau sa schimb subiectul, in mijlocul a atator ovatii… ‘Nicaieri’ am cumparat-o de la targul de carte mai mult intamplator – mi-am adus aminte ca voiam ceva de acel autor, dar nu mai stiam titlul romanului dorit, asa ca pur si simplu l-am luat si eu pe primul pe care l-am gasit. As putea spune, linistita, ca imi place Neil Gaiman, este inventiv, textul e presarat cu replici witty, face apel la imaginatie.
Personal insa am empatizat mai mult cu personajele secundare, chiar daca nu erau in totalitate pozitive – cu Marchizul de Carabas si Hunter, mai precis. Eroii mi se par prea ‘Eroi’ cu litera mare, prea nimic nu li se poate reprosa. Chiar stateam si ma gandeam ieri – oare de ce nimeni nu simpatizeaza, niciodata, cu personajele secundare? Uneori se mai intampla sa fie cate-un tip rau atat de sarmant creionat, incat sa ajungem sa il placem – insa personajele secundare par bune a fi doar carne de tun, gata sa moara dramatic in desfasurarea actiunii. It sucks so badly to be the second?
Inchei spunand ca Gaiman, Terry Pratchett samd sunt printre scriitori care-si pierd din savoare tradusi, toate jocurile de cuvinte trebuie explicate… Altfel, am intalnit atatia destepti care il citeau pana si pe Tolstoi in engleza, deci ‘in original’, ca le-as da cu ‘Razboi si pace’ peste ochi…
Si dupa ce fac tot ceea ce fac, se scoala, se spala, isi dau cu talc, se parfumeaza, se piaptana, se imbraca, si asa, treptat, redevin ceea ce nu sunt.
As putea sa inserez trimiterile la parerile lui Gabriel Garcia Marquez sau Llosa cu privire la Cortazar, sau sa mentionez, in treacat, ca Blow-up este o ecranizare dupa una din povestirile sale. Nu am s-o fac, pentru ca pentru asta oricine poate folosi functia search pe google, si in plus imi repugna apelul la autoritate. Adevarul e si eu eram ignoranta in asemenea amanunte, pana cand am inceput sa ma impiedic peste tot, pe site-urile sau blogurile pe care le accesam, de ‘Bestiar’. Si, printr-una din acele coincidente care nu sunt coincidente niciodata, l-am gasit in biblioteca fratelui meu – tocmai il cumparase – si l-am citit pe nerasuflate, la inceputul acestui an.
Daca mi-e ingaduit sa exprim o parere foarte personala (si-mi este, macar pe blogul meu personal), exista lucruri care conteaza foarte mult si lucruri care nu conteaza deloc. Exista lucruri pe care le traiesti cu adevarat, intense, care te fac sa te simti trist la gandul ca se vor termina, si lucruri de rutina, cuminti si anoste, pe care le faci pentru ca trebuie sa le faci, sau le spui pentru ca trebuie sa le spui. N-am sa detaliez – particularizand, exista carti pe care le punem pe rafturi, le etichetam si despre care spunem lucruri plate si general acceptate, care s-au mai spus si care se vor mai spune, si carti care traiesc si pe care le traiesti, carti care palpita. Probabil si aceasta incadrare are un sistem de referinta subiectiv: unora li se pare o aventura sa traverseze strada, in timp ce altii fac sporturi extreme la fiecare sfarsit de saptamana; unii poate exulta citind-o pe Hortensia Papadat Bengescu, pe mine m-a captivat total Cortazar, de la primele cuvinte.
Cortazar isi incepe povestirile intr-un cadru familiar, pentru ca un element fantastic sa se insinueze ca facand parte din normal. Nimeni nu pare sa considere neobisnuit sau excentric macar faptul ca un tigru se plimba nestingherit prin casa Funes – nici macar mama Isabelei, cand o trimite sa-si petreaca vara acolo. Pana la urma, fantasticul are o aparenta de familiar, asta e un lucru care imi place; in locul spaimei fara chip pe care mi-o provoaca uneori suprarealismul, cartile lui Cortazar dau impresia de joc. Autorul ridica pe alocuri valul si-ti ingaduie sa privesti – sau sa intuiesti macar – resorturile din spatele povestii, alteori lasa totul nelamurit. Poate de asta una din povestirile mele preferate din volumul ‘Idolul Cicladelor’ este ‘Fazele lui Severo’, unde o familie pare adunata ca pentru un priveghi, insa te lovesti de bizanterii la tot pasul – cea mai fascinanta si care repugna in acelasi timp este cea in care moliile invadeaza camera lui Severo si ii napadesc fata, formand o masca mortuara (aici m-am gandit la moliile tale, Ihrielle draga – se pare ca ne urmaresc).
Si-ntr-un final, dupa ce imi parea rau ca Bestiar s-a terminat asa curand, am descoperit ca s-au tradus suficient de multe volume, ba chiar un roman, Sotron, asa ca am privilegiul de a putea reveni la Cortazar si cu alte ocazii.
Duminica am fost la Bookfest, cu Ihrielle si D, si parca era mai cald decat anul trecut pe vremea asta – daca este posibil asa ceva… Am cumparat: Idolul cicladelor de Cortazar pe care am inceput sa o citesc pentru ca lasasem la birou cartea de Paler; Orasele noptii purpurii de Burroughs si Mr. Vertigo de Paul Auster de la Paralela 45 – foarte ieftine, autorii ma interesau – si Nicaieri de Neil Gaiman (imi propusesem sa iau Cartea cimitirului dar am uitat lista de cumparaturi acasa). Ihrielle si-a luat si ea mai multe carti, dar nu mai stiu ce, ca eram intr-o febra a cumparaturilor amandoua. In plus, ieri mi-am luat Pivnitele Vaticanului de la Jurnalul National, asa ca astea ma vor tine ocupata o vreme.
Am inceput seara cu o sesiune de shopping, in care eu si Ihrielle ne-am baricadat in cabinele de proba cu foooarte multe bluze – bine, mai multe eu. Ne-am ales cu cate una (fiecare). Pe urma am trecut pe la Street Delivery care e foarte-foarte dragutz. De toate pentru toti… Pentru mine, a fost o insigna noua pentru geanta aparatului foto – una cu Audrey Hepburn, hehe – plus o pereche de cercei tare shic, de la Cybella. Cercei cu balerine. N-am vazut de mult atatia oameni frumosi si atatea lucruri frumoase la un loc, ca pe strada Athur Verona.
Voi reveni in weekend, cu Ihrielle care mi-a tras chiulul in seara asta – n-am s-o desconspir, totushi )
Maine plec la munte.
Mi-a venit o idee geniala, culmea, in RATB. Dar e secret. Acum nu stiu daca sa plec cu trenul de 7:30 sau de 10:00… sa vedem cum ma voi trezi.
Era ceva de creat in aceasta lume pustie.
Frumos ce a spus Iorga despre Valenii de Munte- Iorga care de altfel era foarte ocupat azi. Erau cel putin doua autocare cu scolari parcate in fata casei lui, si pustimea, revarsata prin curte si pe prispa. Asa ca ne-am gandit sa-l lasam intr-o companie mai tanara si mai zburdalnica, si ne-am indreptat spre muzeul prunilor. Este, de fapt, un muzeu de stiinte naturale, care prezinta in principal fauna specifica zonei, intr-o maniera care ar fi atractiva, cred, pentru copii. Si copilului din noi i-a placut. Pe urma, am bantuit de colo-colo pana intr-un loc unde se exploatau nisipuri pentru industria sticlei – noi nu asta vroiam sa vedem neaparat, ci peisajul privit mai de sus. Cerul era destul de sticlos el insusi, fara niciun fir de nor, si privelistea, putin atractiva. O sa radeti, dar am alergat dupa broastele dintr-un sant de pe marginea drumului si le-am facut niste poze, de mare exceptie si angajament…
De mancat am mancat la Art Pub, care mi-a placut, mai ales la partea de decor, mai ales desenele de pe pereti cu fete putin lascive Pe urma, ne-am intors acasa, cu escala in Ploiesti, caci am aflat de la un batran ca din Valeni nici nu am mai fi avut de unde cumpara bilete de tren, iar gara, napadita de iarba, parea cea descrisa in ‘Viata pe un peron’. In schimb batranul isi amintea perfect cum arata gara in timpul razboiului mondial.
Sincera sa fiu, imi aminteam si eu.
Ca sa-l bucur pe C., as scrie o singura propozitie, “am fost la Bob Dylan si a fost frumos”. Ei bine, nu voi face asta. A fost cam asa – una din putinele persoane din lumea cunoscuta care chiar se gandeste la mine mi-a zis in treacat “si sper ca vii la Bob Dylan, ca esti pe lista”. Nu puteam sa raspund decat cu “da, sigur, de ce nu” – in fond daca asa a fost pana si la Madonna… La concert cred ca erau mai multi cunoscuti, insa nu stiam sigur cine, sau daca dadeau doi bani pe faptul ca voi fi si eu acolo. Sau daca nu stiam sigur, dupa un telefon am aflat ). Oricum, singura persoana cunoscuta pe care-am intalnit-o si i-am dat o imbratisare mare, ca nu o mai vazusem de secole, a fost Meropi. Altfel, l-am revazut si pe Nicu Alifantis live, a doua oara – parca e un facut, tot dau de dansul in ultima vreme. Am si ultimul lui album original, sigur nu v-am zis. Pe Bucium din pacate nu i-am prins, ca eram la munci. Pe urma l-am vazut si pe Dylan si, daca mi-e ingaduita o parere foarte pe scurt si foarte de necunoscatoare – nu ma erijez acum in ascultatoare de Bob Dylan, departe de mine… – insa daca ar fi sa folosesc un singur cuvant ca sa caracterizez prezenta lui in seara respectiva, ‘elegant’ ar fi. Si mi-a mai placut ceva, ca am vazut multi copii mici. Si marea majoritate erau buclati si se alergau de colo-colo, in public. Ma intreb cum e pentru ei sa fie acolo, sunt sigura ca e minunat intr-un fel, sa cresti asa, sa-ti amintesti cand vei fi mare ca l-ai vazut pe Dylan live la cativa anisori. Si nu imi ziceti ca nu, ca eu am franturi de amintiri de pe la 3-4 ani…
Pe urma, exact a doua zi – ca de asta nu am mai scris pe lunga, conte draga, ca am fost foarte ocupata (sa fiu fericita, da) – m-am dus la Opereta, la Poveste din Soho. Pusa in scena de studenti de la UNATC. Ne-a placut foarte mult. Mie Polly mi-a placut in mod deosebit, vocea ei. Nu stiu distributia din pacate, si am inteles ca se si schimba de la un spectacol la altul. Si fetele din bordel, oricat erau ele de machiate si de fardate, aveam impresia ca au acea inocenta pe care ti-o da tineretea si ca nu sunt complet veridice in roluri de femei usoare, dar asta nu e neaparat ceva rau. Am sa mai merg la Opereta negresit – cred ca mai sunt doar vreo doua spectacole pe care nu le-am vazut in stagiunea asta. Neluand in calcul spectacolele-colaj, la care nu cred ca voi mai merge, pentru ca mi-am dat seama ca de fapt nu imi plac si prefer o poveste completa, spusa de la inceput la sfarsit. Dar asta e o chestiune de gusturi personale, altfel mi se pare nemaipomenit la Opereta.
Iar acum, dragii mei cititori in numar de noua, mai mult sau mai putini, in plus sau in minus, am sa fac niste sandviciuri la sandwich maker, am sa mai transcriu un curs, macsim doua, ca sa-mi improspatez memoria pentru examenul de pe 14, si am sa ma pregatesc pentru calatoria de maine. Dar despre asta in episodul urmator :p