Archive for April 2010
Nu pot crede ca am citit 7 carti luna asta si am inceput si Versetele satanice (care se citesc usor daca treci de primele pagini, sau asa mi-a lasat impresia), am trecut printr-o nunta (si i-am supravietuit :p), am fost la un concert (aici stau bine, cam unu pe luna), mi-am luat bilete la Artmania, am iesit in lume, si am mai vazut si atatea filme. Filmele nu le notez, nu ma consider o cinefila, nu sunt in stare sa retin nici macar actorii din rolurile principale (desi caut informatii legate de distributie pe imdb), le aleg pe criterii strict legate de starea mea de spirit de moment. Nici cartile nu le notez din vreun alt motiv decat ca, dupa atata timp, am inceput sa uit ce am citit si ce nu. Totusi azi am sa va povestesc cate ceva despre filme, desi cunosc cat de cat profilul cititorilor mei permanenti si nu prea cred ca intereseaza 
Am sa le consemnez alfabetic, asa cum apar pe una din partitiile de pe hard, cu mentiunea ca le salvez foarte haotic, ba mai si umplu hardul cu ele…
Agora are in centru povestea care a dus la distrugerea Bibliotecii din Alexandria (una din variante), precum si pe Hypatia, o femeie de stiinta care se ocupa cu studiul astronomiei si matematicii pana cand crestinii au considerat de cuvinta s-o killereasca. Filmul a provocat ceva controverse, presupun – primii crestinii sunt infatisati intr-o lumina cam urata. Pe mine m-a facut mai degraba sa meditez cu tristete la intoleranta religioase si la natura umana in general. N-o sa-mi expun sentimentele anticrestine pentru ca e mai putin vorba despre asta.
An Education e despre viata boema pe care o adolescenta de 16 ani ajunge sa o duca alaturi de un barbat mult mai in varsta decat ea, poveste care-o face pe tanara in cauza si sa-si puna intrebari cu privire la rolul educatiei. Carey Mulligan face un rol frumusel si, imi sopteste imdb-ul, urmeaza sa joace in My Fair Lady. An Education are farmec, desi se strecoara si cateva note false.
Bright Star, o ecranizare despre povestea de dragoste si tragicul sfarsit al poetului John Keats. M-a emotionat. A nu se intelege ca ma uit numai la drame romantice, a fost doar o conjunctura.
Nu stiam ca s-a ecranizat Dorian Grey recent (in 2009). Poate n-ar fi fost chiar rau, Londra victoriana arata intr-un fel foarte intunecat, insa finalul mi s-a parut un dezastru. Nu mai e nevoie sa spun, nu e fidela cartii.
(moment de nedumerire, ce-o cauta ultimul album Rotting Christ la filme? ))
Shutter Island, l-am vazut in sfarsit, dupa ce am downloadat o gramada de versiuni proaste, dublate in rusa, etc. Mi-a placut foarte mult, desi e cu Leonardo DiCaprio, pentru care am o antipatie de cand l-am vazut in rolul lui Rimbaud aici, cum se iubea homosexual intr-o scena cam explicita. De-atunci mi-e cam greata de dansul. Dar Shutter Island merita vazut.
The Countess, de Bathory adica. Foarte prost. Am o preferinta pentru filmele istorice pentru ca-mi plac costumele, decorurile, da asta a avut dialoguri fortate, personajele ne spuneau ele ce simt in loc sa ne arate…
The Girl with the Dragon Tatoo (puteam sa trisez si sa dau copipeist in suedeza :p) e ecranizarea primului roman din trilogia Millenium de Stieg Larsson. Despre romane stiam, am inteles ca au avut foarte mult succes la publicul larg. Poate am sa-mi arunc si eu un ochi peste ele. Filmul este un thriller/politist bun, am ajuns sa simpatizez cu personajele destul de usor – este vorba de un ziarist ajutat de o hackeritza cu infatisare nonconformista in rezovarea unui caz vechi de 40 de ani, disparitia de pe o insula a unei tinere dintr-o familie influenta si cu un trecut intunecat. De la carti m-as astepta sa fie in genul celor de Agatha Christie, dupa ce am vazut filmul.
Cred ca astea au fost toate, in linii mari. Acum astept sa intru in starea necesara pentru The White Ribbon, care e pe lista. Ma astept sa fie ceva mai serios. Se suparase un comentator de-al meu ca am beshtelit Avataru, ca sa-i treaca si sa mai vorbeasca cu mine ii recomand Home (daca nu l-a vazut deja). Este un documentar extraordinar de frumos filmat despre problemele cu care se confrunta planeta. Mai mult de atat, a fost difuzat gratuit o perioada pe internet de catre producatori, deci nu a urmarit un succes pe piata. Nu e genul de film care sa apara in toate vitrinele, si nu are nevoie de o poveste artificiala ca sa transmita ceva. Pacat insa ca cei care l-au vazut online erau mai preocupati sa se certe intre ei pe comentarii, pe motive extrem de stupide. Sincer, cred ca una din principalele probleme e prostia pura a celor care ne inconjoara – probabil ne va fi mai usor sa gasim o solutie pentru incalzirea globala decat pentru asta.
Ah, un update, filmul e inca pe net.
When in doubt, do something else.
Serj Tankian la ARTmania. Ce-mi doream asta. Not. At all.
Am in continuare o stare de oboseala cronicizata insa cel putin s-au terminat o parte din lucrurile prin care trebuia sa trec. In prezent stau pe scaun la birou, cu picioarele goale – ar trebui sa trag o pereche de sosete – si incerc sa incropesc cateva randuri pe marginea unei carti despre antropologie si religie, pentru o prietena. Maine, impreuna cu colegii de scoala si profesorul vom participa la o lansare (cred) si sper sa mi se ofere niste ponturi despre cum sa fac mai bine fotografie de eveniment. Problema e ca am prea multe in program, mi-am propus prea multe si am ajuns uneori sa uit pur si simplu ca trebuia sa fiu in ziua x in locul y. Intre timp, merg si la birou zilnic, si a trebuit in ultimele saptamani sa fac fata si discutiilor din familie, cu zambetul pe buze chiar si cand era absurd (bine, am avut cateva momente de rabufnire).
Nu stiu daca sa cred ca sarcasmul la care apelez adesea e o salvare sau o greseala. Nu mi-e in fire, l-am imprumutat doar, de multe ori il folosesc ca pe o arma de aparare. Am ajuns sa mi-l reprosez. Uneori ma infatiseaza ca pe o fire glaciala in fata unor oameni cu care sunt oricum, numai asa nu. As prefera sa inlatur lucrurile care nu-mi plac la mine, decat sa consum timp si energie scuzandu-mi-le in fata celorlalti. Stiu ca nu e simplu, dar stiu ca pot s-o fac. Ieri am avut un moment in care, desi pare copilaresc, am fost aproape mandra de mine si de modul matur in care am ajuns sa iau decizii.
Peste toate acestea, ma oboseste lumea din jurul meu. Lumea la modul general, nu o categorie anume. Oamenii obtuzi si mitocani, inceti la minte, care debiteaza platitudini si filozofii de mahala. De exemplu – ca sa dau numai un exemplu marunt, din trecutul apropiat, desi am o multime – taximetristul de ieri, care s-a considerat dator sa ne ofere prelegeri pe subiecte intelectuale si de diferente culturale, cand m-ar fi interesat mai mult, marginita de mine, sa retina dracului adresa la care trebuia sa ne duca si sa nu ajungem la capatul opus al strazii Traian… Nu stiu daca e intelept faptul ca eram singura din masina care a decis sa nu adopte tactica laissez passer, si sa i-o reteze cu raceala, insa in mod cert nu e intelept pentru bietii mei nervi.
Multumesc pentru sustinere celor care mi-au trimis mesaje, insa nu am scris postul anterior in urma unei dezamagiri sentimentale. Sunt dezamagita de oameni, in marea lor majoritate, poate sunt dezamagita si obosita si de mine uneori, insa – nu stiu care din cititorii mei o sa rasufle usurati si pe care o sa-i intristez – nu sunt nefericita sentimental. Chiar dimpotriva. Doar ca mi se pare aproape vulgar sa afirm mereu ca sunt fericita din acest punct de vedere, aproape ca si cand as face parada cu asta. Nu simt nevoia s-o fac.
A venit primavara de-a binelea – ma uit cu invidie la iarba verde si tanjesc sa fiu departe de tot, undeva in iarba, privind cerul. Azi-noapte am visat campuri de trifoi colorat – visez in culori – verde, dar si ruginiu sau albastru, culori care se conturau pe fundalul unor brazi intunecati. Mi-e dor sa plec departe.
Trebuia sa ma fi facut magician. Cred ca am un talent nativ pentru asta, in special cand e vorba sa ma iluzionez. De pilda, zilele astea m-am iluzionat ca traiesc pentru mine. Ca se poate, de fapt – ca putem sa traim pentru noi. Cand de fapt traim pentru altii. Cand, de fapt… majoritatea timpului facem ce se asteapta de la noi. Mai mult sau mai putin legat de ce spuneam mai devreme, imi pare foarte, foarte rau – insa eu nu sunt o planta de presat si de pus intr-un ierbar. Nu mi-ar sta bine lipita de o pagina, cu niste etichete lipite in juru-mi – aici e radacina, aici sunt frunzele… Stiu ca cei mai multi asa sunt, insa din pacate nu-mi sta in fire. Si-atunci, nu ramane de facut decat sa opun rezistenta – insa nici asta nu merge la infinit.
Imi pare rau, copii, dar eu am obosit.
Am scris doua posturi furioase saptamana trecuta pe care le-am sters. The thing is, imi pare rau ca am devenit atat de impaciuitoare si ca am inceput sa am tendinta sa le spun celor din jur sa aplaneze conflictele, sa rezolve problemele si sa traiasca in armonie. Cu unii chiar nu poti trai in armonie, fiindca nu te lasa sa traiesti. Vai, as livra cateva tigai in cap in unele directii, cu cea mai mare placere…
Maine merg la Mozart Rocks cu E – the one and only, cu care ma tem ca am a Henry Miller – Anais Nin type of relationship. Adica, mi-ar fi imposibil sa scriu despre asta. Probabil nici nu conteaza.
Mi-am luat o rochie delicioasa cu dantele roz pentru nunta sorei mele. Arat foarte romantic intr-un fel britanic in ea )
Nu exista nimic mai mult. As vrea sa raman aici. Pentru totdeauna.
Ar fi trebuit sa fi aici cu mine, dar am fost creati, antrenati si conditionati sa disparem. Am stat intre umbre prin poienile arzand, oricand gata de a deveni hoti de inchiriat; si vom ramane invizibili, vom calatori alene, dar nu ne vom grabi pasul catre lumina si vom dansa, daca putem, cu ochii inchisi de-a lungul granitelor, de-a lungul drumurilor.