Nu stiu ce sa fac cu blogul asta, cateodata imi vine sa-l inchid. Sau sa-l las in plata cui l-o vrea. Nu mai am ce istorisiri triste sa va spun, ma simt extraordinar de bine, aproape senzorial. Absolut totul e o mica incantare, de la inceputul de dimineata racoroasa, la ciocolata care ma asteapta la birou. Daca m-as gandi pentru o secunda mai profund, aproape as ajunge la periculoasa concluzie ca ma iubesc. Si toate astea nu intereseaza pe nimeni, decat pe mine. Stiu insa ca aveam un grup de fani care-mi prevesteau un sfarsit funest, asa ca poate scriu ca sa-i linistesc. Nu ca as fi crezut vreodata ca standardele lor limitate se vor aplica in cazul meu. Insa, cu totul si cu totul intamplator (este ceva intamplator?), nu o sa mor nici singura si nici nefericita. Rasul meu e sincer. Infernul pe care vi l-ati cladit, e o chestiune de alegere personala. E-adevarat, m-ati folosit ca sa adaugati o caramida in plus la baza lui, insa am plecat de-acolo.
N-am sa ma mai intorc niciodata.
Sper doar ca rasul tau este la urma. Nu de alta, dar ma gandesc ca tie ti-ar sta cel mai bine asa, razand de slabiciunea omeneasca.
“Every second of day it is coming your way
Future unknown is here to stay”
asta inseamna ca o sa incepi sa asculti Nouvelle Vague, Pink Martini si sa citesti Minulescu?
in rest, ca sa fac o paralela parafrazand dintr-o carte pe care am citit-o amandoi, “gara cu ai ei otetari de pe marginea sinelor isi asteapta tot timpul calatorii indiferent unde acestia se afla”.
Clubul “Infernul pe care vi l-ati cladit” te asteapta cu bratele deschise oricand vei avea nevoie de el!
)
curios acest ‘u’r welcomed anytime’ din partea cuiva care nu mi-a dat un semn de viata din decembrie :p
in rest, stai linistit, preferintele mele muzicale sunt foarte bine stabilite, in orice caz nu vor aluneca spre mainstream.