Midian

Timpul nu era in trepte, ci in cercuri.

Am apasat nervoasa butonul din dreptul usilor autobuzului, si am coborat in pustietate. Singura solutie era sa ma intorc pe jos. Seara inghitise bulevardul si cladirile se iteau pe margini, amenintatoare. Priveam dunga neintrerupta, de culoare galben-inchis, trasata pe mijlocul trotuarului, si ma gandeam la cararea de caramida galbena a lui Dorothy. Ceva straniu si nedefinit, ca umbra unei stafii, parea a se prefigura dincolo de ferestrele incadrate de gratii ale unei case cu destinatie imposibil de ghicit. Un paznic a croncanit amenintator. Nu am parasit nici o clipa cararea galbena, eram convinsa ca magia ei ma va apara. Copacii erau de hartie creponata, luminata slab. Eram convinsa ca toamna vor cadea din ei origami pentru copii cuminti.

Un zid solid, cenusiu, era inceputul reintrarii in realitate. Prezenta lui ma ocrotea, asa ca am parasit cararea galbena si am inaintat cu un pas mai sigur. Ajunsa din nou in statie, am vazut, ironic, apropiindu-se acelasi autobuz pe care il luasem prima data. M-am gandit cum ar fi sa nu mai ajung niciodata la destinatie, ci sa urc din nou in acelasi autobuz care nu ma ducea unde trebuie, sa cobor dupa o statie, sa ma reintorc pe jos, si tot asa, la nesfarsit. Eram urmarita de cercuri, si am impresia ca ele ma pot oricand inghiti.

Am lasat autobuzul sa plece si l-am luat pe urmatorul. Am ales ce trebuia. Am ajuns in locul unde trebuia sa fiu, intr-o lume frumoasa si buna. Vrajile pot fi rupte.