Midian

Duminica aveam o invitatie la teatru. Aproape sa nu o onorez, caci am nimerit cu greu intrarea la Teatrul Foarte Mic, era intuneric si o ploaie care se transforma, incet, in ninsoare. I-am spus domnisoarei de la intrare numele meu, pentru a lua invitatiile, insa era prea tarziu pentru a mai intra in sala, asa ca am urcat la etaj, pe langa reflectoare.

Nu stiu daca am caderea sa judec o piesa de teatru moderna, pentru ca cunosc prea putine. Totusi exact asta mi-am propus, sa incerc sa descriu ce am vazut pe scena si ce semnificatie atribui eu, chiar daca nu e cea “potrivita”. Actorii din piesa pareau prinsi intr-o lupta surda sau in niste mecanisme ale absurdului. Cele mai graitoare mi s-au parut cea in care unul dintre actori dezbraca o femeie de vreo sase perechi de chiloti, pe rand (atat de multe sa fie prejudecatile de care trebuie sa ne “dezbracam”?…); momentul de un maxim suprarealism cand actorii mananca cestile de ceai si stradania zadarnica a fetei cu ceainicul, de a umple toate cestile de pe masa… alunecand si apoi ridicandu-se inutil, pentru ca apoi sa cada din nou (de cate ori nu ne simtim asa sau nu suntem pusi in astfel de situatii ).

Totul mi-a devenit clar cand fetita a urcat pe scena si a deschis valiza unde era un petic de iarba, pe care a inceput sa mearga cu picioarele goale. Iar in scena urmatoare, a dezvaluit un alt crampei de iarba ascuns sub masa, si toate personajele, indiferent de inclestarea lor surda de pana atunci, de hainele de care trebuiau sa se dezbrace, de obsesiile repetitive in care erau prinse, si-au lipit obrajii de iarba. Am inteles ca fetita era Inocenta si gestul ei, de a pasi desculta prin iarba, pleda pentru bucuriile simple.

Nu stiu daca sa va recomand piesa aceasta de teatru (ar trebui sa o fac macar dintr-un argument usor de expus, coloana sonora de exceptie). Probabil ati rezona in alt mod fata de ea, insa probabil aceasta este farmecul suprarealismului.