Midian

O sa ma apropii incetisor, cu teama, cu deferenta, de parca as cere o dezlegare de la strajerii cruciati aflati prin preajma, de Cadillacul Negru, luminat nelamurit, la rastimpuri, de o lucire fosforescenta, care nu se stie de unde vine. O sa fortez manerele portierelor, numai ca masina, pe de-a-ntregul acoperita de midii si de arici de mare, nu ma va lasa sa patrund in ea, iar ferestrele sale intepenite, de culoare verzuie, vor refuza sa se clinteasca din loc. Atunci o sa-mi scot pixul din buzunar si o sa racai binisor stratul de alge verzui de pe unul dintre geamuri.

La miezul noptii, cand o sa aprind chibritul in bezna aceea infricosatoare si plina de vraja, o sa zaresc, la lumina metalica degajata de minunatul volan, de kilometrajul nichelat, de vitezometru, scheletul banditului si pe cel al iubitei sale, sarutandu-se pe scaunele din fata, in vreme ce stau imbratisati, cu bratele subtiri, impodobite cu bratari si degetele pline de inele, strans inlantuite in jurul trupurilor. Nu numai oasele maxilarelor, ci si craniile lor vor parea ca se confunda unul cu altul, intr-un sarut fara moarte.

Atunci o sa ma intorc, fara a mai aprinde vreun chibrit, spre luminile orasului, aflate in spatele meu, si o sa-i spun indurerat unei iubite de departe, gandind ca ceea ce vad este cea mai fericita cale de a intampina moartea in clipe de urgie: “Draga mea, frumoasa mea, intristata mea, s-a abatut vremea restristei asupra noastra, vino, de uriunde te-ai afla – un birou plin de fum de tigara, bucataria cu iz de ceapa a unei case mirosind a rufe spalate, un dormitor albastru, in dezordine – vino, de oriunde te-ai afla, caci s-a implinit timpul; a venit, de-acum, vremea sa asteptam moartea strans imbratisati, in tacerea unei odai cu draperiile trase, pe jumatate cufundata in intuneric, pentru a uita de inspaimantatoarea catastrofa care se apropie”.