Midian

Cate posturi cu muzica am in ultimele zile, zile chiar placute, destul de agitate, dar placute prin faptul ca ma trezeam cu melodille astea in minte, in niste asociatii de idei si de impresii pe care nici nu stateam sa le disec. Nu stiu daca am sa ajung in Germania anul viitor – mi-as dori-o mult – dar sper sa am o ocazie sa ii vad pe The Sisters of Mercy live, o data. Macar o data. Cred ca s-a intamplat in martie, un martie intunecat si plin de elanuri numai bune de retezat, cand norii imi apasau tamplele si ascultam in plicticosul meu drum zilnic so still, so dark all over Europe si ma lasam sedusa de vocea aceea atat de intunecata incat batea orice as fi putut vedea in jurul meu si de aroganta aceea subliminala… Ce diferenta imensa, intre sa-ti placa muzica si sa o adori, sa simti unele ritmuri circuland liber prin sistemul tau nervos

Si-apoi, Spiritual Front – tocmai cand eram sigura ca nu o sa mai am revelatii majore, ca o sa imi mai placa muzica, dar nu pana la obsesie. Imbinarea perfecta intre cinism si pasional. Azi mi-am luat bilet la concertul lor, ce noroc nesperat. Daca as face o poza precum cea cu biletul Tarjei si frezia, as pune deasupra lui un crin. Sper ca cunoscutii sa-mi aduca crini la mormant, si sper sa ma viziteze pisicile, ca in Pere Lachaise. Si sa ma invite la un ceai la lumina felinarelor.

Cred ca obisnuiam sa urasc cu ardoare. Sau nu sa urasc, e prea puternic – sa ma opun unor lucruri sau unor oameni sau unor situatii, dar cu pasiune. S-a terminat. Nu mai urasc, nu mai sunt aici – am plecat, inchis pentru inventar ) Inca am intuitia ca o sa fie foarte bine pana la urma. Totul e la fel de intens, insa simt mai degraba impulsul de a imbratisa intens decat de a respinge intens. Pe scurt, daca m-am pierdut pe undeva, acum cred ca m-am gasit.