Archive for November 2009
Ieri ar fi fost ziua de nastere a Sophiei, tanara atacata si omorata pentru ca se imbraca in stil goth. Cei de la Portishead au facut un videoclip animat cu povestea ei.
Desi imi luasem o marja de o ora si jumatate, a trebuit sa sufar de nerabdare in statii si in tramvaie desprinse parca dintr-un tablou decadent, pline cu tigani, cersetori, mirosind puternic a spital. O singura prezenta mi-a atras atentia, o fata tunsa scurt, care citea un roman in limba rusa, cu caractere chirilice. Privind-o, mi-a venit din nou in minte Lena din “Nunta in cer” (dar n-am sa va mai obosesc cu citatul). Am ajuns intr-un final, cam cand incepea sesiunea de autografe. La timp sa trag cateva cadre. Am stat la o coada de dimensiuni impresionante, insa civilizata si care a inaintat neasteptate de repede. M-am gasit cu Raul chiar cand coboram din tramvai, cu Meropi, acolo si cu cateva prietene de-ale ei, tare simpatice.
Salman Rushdie mi-a parut foarte de treaba, semna oricate carti i se dadeau, ba chiar niste poze impartite de cei de la editura, daca era rugat. Eu am deschis cartea (venisem cu “Versetele satanice”) la o pagina unde era un motto de Daniel Defoe din “Istoria diavolului”, si Rushdie m-a intrebat daca vreau sa semneze acolo sau pe prima pagina, si eu i-am zis acolo, “if… it… is… ok… with… you…” – eram extrem de emotionata. Nu am sa incep acum sa citesc “Versetele satanice” pentru ca ar fi inadmisibil din partea mea – nu am terminat “Cartea neagra” nici pe departe, ba chiar am abandonat-o oarecum pentru ca alaltaieri mi-a venit pofta sa recitesc “Dracula”.
Pe deasupra, nu am vizitat decat standurile a doua edituri, dar am fost tentata sa-mi cumpar niste carti pentru copii superb ilustrate de la Nemira, pentru copilul din mine, si la Humanitas am cazut in ispita, luandu-mi “Atlasul norilor” de Mitchell, ultimul exemplar din raft, motiv pentru care ma simt inca prost fata de prietenii mei. La Humanitas si Nemira aveau o multime de carti la 10 lei, si nici nu vreau sa-mi imaginez cat as cheltui si cate carti mi-as lua daca am sa revin la Gaudeamus. Deci, un nu hotarat unei noi vizite 
)
Ah – nu vreau sa se creada ca pozez in die-hard fan a lui Rushdie, nu am citit decat “Pamantul de sub talpile ei” (stiu si melodia U2, sunt fermecata de ea), care mi-a placut mult-mult. A fost romanul de suflet al unei perioade, pentru mine . Din descrierile citite pe Internet, si “Seducatoarea din Florenta”, ultimul lui roman, pare tentant. Insa am preferat sa iau autograf pe “Versete” pentru ca mi se pare reprezentativa pentru el si pentru ca m-a impresionat povestea condamnarii lui pentru acest roman. Poate de asta am si tinut neaparat sa il vad in persoana. Regret ca nu am putut fi prezenta mai degraba ieri, la conferinta de la Odeon, dar toata povestea cu biletele de intrare era prea complicata pentru programul meu.
PPS: Multumesc Cerului ca m-a povatuit sa-mi iau kit-ul cu obiectiv 55-200. Cu 18-55 nu ar fi iesit absolut nimic. Si-asa inghesuiala… dar sa nu imi caut scuze. Bine ca au iesit pozele cu fetele mele
Astazi am fost, impreuna cu cativa dintre colegii mei de la scoala (care sunt grozavi), la targul de carte Kilipirim, de la Sala Dalles. Daca cineva dintre cititorii mei (si am stabilit in postul trecut ca sunt macar noua :p) are timp liber maine, neaparat sa dea o fuga pana acolo. Dar maine, ca pe urma se inchide. La etaj este o expozitie cu tema “Povestiri din Himalaya”, a fotografului Mihai Moiceanu. Imaginile sunt mult mai plastice decat orice cuvant pe care l-as folosi eu, asa ca dati o fuga. In rest, am admirat un album de tatuaje vechi, inclusiv tatuaje tribale sau poze facute la 1900 care m-a facut sa ma gandesc la dragutul meu coleg, m-am uitat in fuga la stadurile editurilor (din pacate nu aveam nici timp, nici resurse – abia mi-au venit Versetele satanice acasa de altfel, sunt reduceri pe site-ul polirom) si la cartile pentru copii.
Restul zilei, eu si gasca ne-am jucat cu aparatele foto, am legat cunostinte noi si ne-am simtit minunat. Acasa, mi-am amintit ca m-a intrebat Mihai de o carte de logica veche in care pastram timbre. Aveam o colectie draguta cand eram mici, ma temeam ca a aruncat-o mama, dar nu – am regasit-o azi. Cine are timbre cu omuletul lui Gopo si cu Mihaela acum? 
We had such potential. Such promise…
Am vazut ieri si alaltaieri seara (in doua parti) 9, pe care il asteptam cu nerabdare deoarece il vazusem pe Tim Burton trecut ca producator (ulterior am vazut pe imdb in trivia ca e facut de Focus Feature, si e al doilea film animat realizat de ei, dupa Coraline).
Este despre o lume distrusa complet in urma unui razboi intre masini si oameni, in care toti locuitorii planetei au pierit, mai putin niste papusi facute din panza si componente metalice, care se ascund de masinile ramase invingatoare. Toate papusile au cate un numar scris pe spate si sunt opera aceluiasi savant care inventase masinile scapate de sub control, intr-o ultima incercare de a insufla o farama de umanitate creatiilor sale. Cea cu numarul 9 ajunge sa inteleaga imaginea de ansamblu si sa le conduca pe celelalte in lupta impotriva ultimei masini diabolice.
Daca nu am parut suficient de clara, asta e pentru ca nici povestea nu este. Ii lipsesc multe puncte de legatura, e superficiala, personajele nu sunt suficient dezvoltate, sunt cliseice, iar finalul e patetic la sensul lui propriu de dictionar, acela de a incerca sa impresioneze cu orice chip. Singurele momente interesante, pentru mine, au fost: lupta papusilor cu o masina intr-o catedrala Notre Dame in ruine, foarte frumos desenata; momentul in care, pe acordurile melodiei “Somewhere Over the Rainbow“, masina cea rea, care se presupunea ca tocmai a fost distrusa, iese dintr-un nor de fum cu ultimele puteri (incepusem sa simpatizez cu ea mai degraba) si felul in care gemenii realizasera o biblioteca improvizata, unde accesul se facea printr-un sistem de parghii si sfori.
Totusi, animatia ca realizare grafica este atat de fascinanta, cu un aer apocaliptic si steampunk, coloristica, detaliile atat de grozave (pana si felul complex in care se misca fibrele din care sunt facute papusile, sugerand mimica fetei) incat nu pot spune ca e o pierdere completa.
Punem si un trailer ca sa convingem cititorii (sper ca mai sunt macar 9 :p) – a fost lansat strategic pe 9 septembrie 2009 in SUA, la noi pe ecrane nu, insa cei interesati pot apela cu incredere pe caile binecunoscute )
And I really wanna be in your arms tonight
Feels like I‘m dragged by the force of a satellite
So I‘m sitting here looking at the waterside
While I‘m flying on emotions like a silver kite
Da – tocmai cand imi spuneam ca nu mai e posibil
O sa ma apropii incetisor, cu teama, cu deferenta, de parca as cere o dezlegare de la strajerii cruciati aflati prin preajma, de Cadillacul Negru, luminat nelamurit, la rastimpuri, de o lucire fosforescenta, care nu se stie de unde vine. O sa fortez manerele portierelor, numai ca masina, pe de-a-ntregul acoperita de midii si de arici de mare, nu ma va lasa sa patrund in ea, iar ferestrele sale intepenite, de culoare verzuie, vor refuza sa se clinteasca din loc. Atunci o sa-mi scot pixul din buzunar si o sa racai binisor stratul de alge verzui de pe unul dintre geamuri.
La miezul noptii, cand o sa aprind chibritul in bezna aceea infricosatoare si plina de vraja, o sa zaresc, la lumina metalica degajata de minunatul volan, de kilometrajul nichelat, de vitezometru, scheletul banditului si pe cel al iubitei sale, sarutandu-se pe scaunele din fata, in vreme ce stau imbratisati, cu bratele subtiri, impodobite cu bratari si degetele pline de inele, strans inlantuite in jurul trupurilor. Nu numai oasele maxilarelor, ci si craniile lor vor parea ca se confunda unul cu altul, intr-un sarut fara moarte.
Atunci o sa ma intorc, fara a mai aprinde vreun chibrit, spre luminile orasului, aflate in spatele meu, si o sa-i spun indurerat unei iubite de departe, gandind ca ceea ce vad este cea mai fericita cale de a intampina moartea in clipe de urgie: “Draga mea, frumoasa mea, intristata mea, s-a abatut vremea restristei asupra noastra, vino, de uriunde te-ai afla – un birou plin de fum de tigara, bucataria cu iz de ceapa a unei case mirosind a rufe spalate, un dormitor albastru, in dezordine – vino, de oriunde te-ai afla, caci s-a implinit timpul; a venit, de-acum, vremea sa asteptam moartea strans imbratisati, in tacerea unei odai cu draperiile trase, pe jumatate cufundata in intuneric, pentru a uita de inspaimantatoarea catastrofa care se apropie”.
Cate posturi cu muzica am in ultimele zile, zile chiar placute, destul de agitate, dar placute prin faptul ca ma trezeam cu melodille astea in minte, in niste asociatii de idei si de impresii pe care nici nu stateam sa le disec. Nu stiu daca am sa ajung in Germania anul viitor – mi-as dori-o mult – dar sper sa am o ocazie sa ii vad pe The Sisters of Mercy live, o data. Macar o data. Cred ca s-a intamplat in martie, un martie intunecat si plin de elanuri numai bune de retezat, cand norii imi apasau tamplele si ascultam in plicticosul meu drum zilnic so still, so dark all over Europe si ma lasam sedusa de vocea aceea atat de intunecata incat batea orice as fi putut vedea in jurul meu si de aroganta aceea subliminala… Ce diferenta imensa, intre sa-ti placa muzica si sa o adori, sa simti unele ritmuri circuland liber prin sistemul tau nervos
Si-apoi, Spiritual Front – tocmai cand eram sigura ca nu o sa mai am revelatii majore, ca o sa imi mai placa muzica, dar nu pana la obsesie. Imbinarea perfecta intre cinism si pasional. Azi mi-am luat bilet la concertul lor, ce noroc nesperat. Daca as face o poza precum cea cu biletul Tarjei si frezia, as pune deasupra lui un crin. Sper ca cunoscutii sa-mi aduca crini la mormant, si sper sa ma viziteze pisicile, ca in Pere Lachaise. Si sa ma invite la un ceai la lumina felinarelor.
Cred ca obisnuiam sa urasc cu ardoare. Sau nu sa urasc, e prea puternic – sa ma opun unor lucruri sau unor oameni sau unor situatii, dar cu pasiune. S-a terminat. Nu mai urasc, nu mai sunt aici – am plecat, inchis pentru inventar ) Inca am intuitia ca o sa fie foarte bine pana la urma. Totul e la fel de intens, insa simt mai degraba impulsul de a imbratisa intens decat de a respinge intens. Pe scurt, daca m-am pierdut pe undeva, acum cred ca m-am gasit.
Perhaps I am the girl who calls you
When you are lonely
In a grand hotel in Vienna
Oh, see the storm is threatening my very life today
If I don’t get some shelter, yeah, I’m gonna fade away
Headlineri la Mera Luna, anul viitor. As da orice sa ii vad, sufletul meu nemuritor, stiti voi…
Universul si cu mine, se pare, ne vom reconcilia – nu e prea tarziu, nu e in niciun caz prea devreme, este exact momentul potrivit, desi unii ar putea rasufla usurati si ar spune ‘era si timpul’. Dar sa lasam timpul. Timpul e relativ. Important e ca se intampla.