Midian

Zilele astea mi s-a facut dor sa am un stilou. Cand eram mica, scriam cu unul, trebuia sa il umplu cu cerneala cu grija, era mai pretios daca avea penita “de aur”. Pe masura ce am crescut, pixul a devenit din ce in ce mai sic in ochii celor din jur si stiloul, din ce in ce mai desuet. In cele din urma l-am abandonat cu totul.

Nu numai eu, dar si cei din jur au trecut au trecut de la stilou la pix apoi la tastatura. Iar la tastatura, de la email la cateva semne lasate intr-o fereastra de chat. Ma gandesc cu duiosie la inaintasele mele care scriau. Probabil scriau biletele in ascuns, la lumina lumanarilor, agitate si cu grija sa nu dezvaluie prea mult sau mai putin. Probabil rupeau cate un colt de hartie pe furis si il umpleau cu un scris ascutit, care le trada zbuciumul, si le pasau destinatarului cu multa grija, la momentul potrivit. Sau in cele din urma scriau pe o coala de hartie glasata logodnicilor, sub privirile ingaduitoare ale celor din jur, cuvinte cuminti.

E cineva pe deviantart care posteaza cate o coala alba pe zi. E un mod de a explica un blocaj si si-a propus sa faca asta pana ajunge la un numar, nu mai stiu care, poate 1.000 sau 100.000. Nu stiu daca e barbat sau femeie, insa uneori incerc sa mi-l/o inchipui, in centrul unei camere nemobilate, inconjurat/a de foi albe. Foi albe care se imprastie in aer ca niste frunze deposedate de culoare. Minciuni albe. Lucruri nespuse. O persoana care sta infasurata ca intr-un cocon, la care nu patrunde nici o raza din lumina de afara. Nu exista pentru ea afara. Bandaje albe la incheieturi si la ochi. Un ecran de cinematograf in pauza dintre proiectii.

Nimic.