Peisajul copilariei mele a fost nu pamantul, ci capatul pamantului – dealurile reci, sarate, miscatoare ale Atlanticului. Uneori cred ca imaginea oceanului in mintea mea e cel mai clar lucru pe care-l posed. O iau in mana, exilata ce sunt, ca pe acele “pietre norocoase” vinetii, cu un cerc alb de jur imprejur pe care obisnuiam sa le colectionez sau ca pe cochilia unei midii albastre precum o unghie de inger, cu interiorul in culorile curcubeului, si, intr-un singur flux al memoriei, culorile se intaresc si sclipesc, iar lumea inceputului respira.
“Peisajul copilariei mele a fost nu pamantul, ci capatul pamantului” – ce frumos ai spus asta!…
nu eu, sylvia plath (vezi tagul). pe care ti-o recomand calduros
Of…. eram si eu entuziasmat….