Midian

Cand eram mica parinti m-au crescut intr-un spirit de competitivitate foarte ridicat. Adica, mi-au pus in vedere faptul ca in viata cel mai sigur si onorabil se ajunge “departe” numai prin munca si perseverenta si au avut asteptari inalte de la mine. Tin minte ca in clasele de gimnaziu nu am luat decat premiul I, de exemplu, insa daca aveam 2-3 note de 9, mama tzuguia buzele a nemultumire… “se putea sa nu o zbarcesti tu?” Paradoxal, asta nu a creeat nici neintelegeri majore cu parintii sau vreo reactie de rebeliune, si nici (cu atat mai putin) vreo reactie adversa fata de invatatura. Adica in pofida presiunii, mie chiar imi placea sincer sa citesc, sa rezolv exercitii de matematica (satisfactia de la sfarsit, cand “imi dadea rezultatul”), sa fac acuarele naive cu pasta de dinti in locul culorii albe Mai tarziu a fost tot cam asa – de fiecare data cand am intrat intr-o competitie sau a trebuit sa suport o cantitate mare de presiune ca sa inving, au reiesit rezultate de care am fost satisfacuta. Asa incat cred cu tarie in ambitie si perseverenta. Noile idei de sorginte americana reiesite din carti de genul celor de Dale Carnegie, le privesc cu un ochi ironic. De multe ori spun ca daca ar fi suficient sa ai doar atitudinea potrivita, sa fii pozitiv si sa crezi in reusita, as vrea sa fac si eu toate astea, sa stau cu burta la soare si sa-mi cada succesul din senin. Insa nu cred in asta.

Cu toate astea, in viata matura lucrurile nu se desfasoara asa de simplu, sau mai bine zis dupa niste reguli ale jocului cunoscute. Succesul nu se masoara in aceeasi termeni pentru toata lumea. Stradaniile sunt deseori inutile… sau sa explic in ce domeniu particular cred eu ca sunt putin utile, ca sa dau un exemplu. Sa zicem ca cineva isi propune cu toata seriozitatea sa te desfiinteze, sa te faca sa crezi ca nu esti bun de nimic, esti inutil, esti un ratat. Sa zicem ca acel sau acea cineva e extrem de priceput si intuieste care ar putea fi punctele tale slabe. Nu-mi raspundeti “ar trebui sa nu-ti pese, sa nu lasi sa te afecteze”, fiindca nu e chiar asa. Nimeni (sau nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut) nu e atat de puternic incat sa nu ii pese absolut deloc de ce se spune despre el/ea. Sau am cunoscut oameni care pretindeau ca sunt asa, dar acum stiu ca nu e adevarat si ca era doar o bravada care ascundea imaturitate. In situatia asta particulara de viata e absolut inutila perseverenta, verticalitatea, a incerca sa arati ca nu esti asa cum esti caricaturizat. In situatia asta o atitudine pozitiva e singura care te salveaza, si din pacate e dificil sa ajungi la ea pentru ca nu ai exersat-o nicaieri.

La inceputul anului imi puneam foarte serios intrebarea daca se poate da timpul inapoi, oricat de naiv ar suna. As fi vrut sa pot face asta si sa sterg niste impresii, niste intamplari, niste momente, niste cuvinte…. Acum – si ma bucur ca nu s-a scurs atat de mult timp, totusi – mi-am dat seama ca pot face un prim pas in directia asta. Pot da timpul inapoi, pentru mine. Nu pot intoarce ceasul pentru toata lumea, insa eu pot reveni la o stare initiala unei experiente fara ca acea experienta sa ma fi marcat negativ ireversibil. I mean, I’m not bitter. Nu vreau sa sun din nou melodramatic si sa incep cu cat de mult am pierdut – multe si pe multi, oameni de la care nu m-as fi asteptat niciodata la raceala, rautati, distanta – insa nu ar fi corect sa spun ca “am pierdut totul”, cand nu e asa. E ca si cand ar fi fost un cutremur puternic si mi-ar fi cazut toate portelanurile dintr-o vitrina si s-ar fi zdrobit de podea – totusi au mai ramas cateva piese pe care le pun in cele mai sigure si mai greu accesibile locuri, tematoare sa le ating macar, ca sa nu raman si fara ele. All in all, am descoperit ceva in interior care ma sustine impotriva oricaror meschinarii sau incercari de denigrare, mi-am dat seama ca, orice s-ar intampla, nimeni nu are voie sa spuna nimic rau despre mine. Daca o face, e un om marunt. Daca vrea sa o faca sau sa o creada, il priveste – daca vrea sa plece, la fel. Oricum nu am cunoscut anul acesta mai mult de trei oameni deosebiti si despre care sa cred ca merita sa ma simt norocoasa ca i-am cunoscut. Unul dintre ei mi-a spus recent ca dupa ce ai fost lovit de multe ori, inveti cum sa-ti revii. Cam asa ceva…

Adaugire, titlul l-am ales dupa o melodie cantata de Ikon pe care o ascult pe repeat, dar mi se pare ca se potriveste intrucatva.