Archive for August 2009
Love is for poets
Never the famous balcony scene
Just a dying faith
On a heaven’s gate -swanheart-
Am aparat foto nou! (pentru ca merit 
)
Alex m-a tagguit pe facebook sa spun 25 de chestii random despre mine si prefer sa ii raspund aici ca sunt mai in largul meu. Asadar…
1. Cand eram mica inventam sensuri pentru cuvintele al caror inteles nu-l cunosteam. De asta zambesc deseori fara motiv.
2. Mi-ar placea sa vizitez Finlanda.
3. Am avut parul blond in facultate, uneori ma gandesc sa-l vopsesc roscat sau brunet sau albastru.
4. Nu mi-am rupt niciun oscior si nu mi-am spart niciodata capul. In schimb am facut o operatie sub anestezie totala.
5. Imi place Toxic.
6. Dupa ce am citit Fat-Frumos din lacrima, ma fascina pana la obsesie imaginea siluetelor fantomatice care urcau pe o scara spre luna, ademenite de vrajile babei.
7. Nu suport inele pe degete.
8. Nu-mi plac plajele aglomerate si nu-mi place ideea de a sta in costum de baie cu foarte multa lume in jurul meu.
9. Mi-ar placea sa am un porcusor de Guineea.
10. Am scris poezii in adolescenta si o povestire despre o sirena care se despartea de print si pleca in adancuri pentru totdeauna.
11. Am castigat locul 2 la un concurs de miss.
12. Iert foarte usor.
13. Am fost indragostita de un copac care era zarzar si il chema Y
14. The Sisters of Mercy sunt intunecati si fascinanti pana la obsesie, lucru pe care l-am descoperit in martie anul acesta.
15. Anul trecut am facut un crush pentru Germania si mai ales pentru Berlin.
16. Mi-ar placea ca cineva sa-mi picteze picioarele in albastru.
17. Imi plac mult filmele alb/negru.
18. Dar visez color.
19. Cand am sarutat prima data un baiat, aveam 19 ani.
20. Arhitectura gotica ma fascineaza total.
21. 21 e numarul meu preferat.
22. Am atacuri de panica si schimbari de dispozitie bruste, fara motive bine intemeiate, insa nu le exteriorizez.
23. Am avut o pisica neagra pe care o chema Cathy. Nu mi-a adus ghinion.
24. Am o obsesie pentru negru.
25. As vrea sa intalnesc pe cineva care sa-mi propuna sa plecam impreuna intr-un loc unde nu am mai fost niciunul din noi, niciodata.
Mi-ar placea sa aflu 25 de lucruri despre Deni, darky sau zsoe dar nu stiu daca nu sunt prea ocupate toate trei 
I don’t know what you’ve done to me,
But I know this much is true:
I wanna do bad things with you.
Peisajul copilariei mele a fost nu pamantul, ci capatul pamantului – dealurile reci, sarate, miscatoare ale Atlanticului. Uneori cred ca imaginea oceanului in mintea mea e cel mai clar lucru pe care-l posed. O iau in mana, exilata ce sunt, ca pe acele “pietre norocoase” vinetii, cu un cerc alb de jur imprejur pe care obisnuiam sa le colectionez sau ca pe cochilia unei midii albastre precum o unghie de inger, cu interiorul in culorile curcubeului, si, intr-un singur flux al memoriei, culorile se intaresc si sclipesc, iar lumea inceputului respira.
Cand eram mica parinti m-au crescut intr-un spirit de competitivitate foarte ridicat. Adica, mi-au pus in vedere faptul ca in viata cel mai sigur si onorabil se ajunge “departe” numai prin munca si perseverenta si au avut asteptari inalte de la mine. Tin minte ca in clasele de gimnaziu nu am luat decat premiul I, de exemplu, insa daca aveam 2-3 note de 9, mama tzuguia buzele a nemultumire… “se putea sa nu o zbarcesti tu?” Paradoxal, asta nu a creeat nici neintelegeri majore cu parintii sau vreo reactie de rebeliune, si nici (cu atat mai putin) vreo reactie adversa fata de invatatura. Adica in pofida presiunii, mie chiar imi placea sincer sa citesc, sa rezolv exercitii de matematica (satisfactia de la sfarsit, cand “imi dadea rezultatul”), sa fac acuarele naive cu pasta de dinti in locul culorii albe Mai tarziu a fost tot cam asa – de fiecare data cand am intrat intr-o competitie sau a trebuit sa suport o cantitate mare de presiune ca sa inving, au reiesit rezultate de care am fost satisfacuta. Asa incat cred cu tarie in ambitie si perseverenta. Noile idei de sorginte americana reiesite din carti de genul celor de Dale Carnegie, le privesc cu un ochi ironic. De multe ori spun ca daca ar fi suficient sa ai doar atitudinea potrivita, sa fii pozitiv si sa crezi in reusita, as vrea sa fac si eu toate astea, sa stau cu burta la soare si sa-mi cada succesul din senin. Insa nu cred in asta.
Cu toate astea, in viata matura lucrurile nu se desfasoara asa de simplu, sau mai bine zis dupa niste reguli ale jocului cunoscute. Succesul nu se masoara in aceeasi termeni pentru toata lumea. Stradaniile sunt deseori inutile… sau sa explic in ce domeniu particular cred eu ca sunt putin utile, ca sa dau un exemplu. Sa zicem ca cineva isi propune cu toata seriozitatea sa te desfiinteze, sa te faca sa crezi ca nu esti bun de nimic, esti inutil, esti un ratat. Sa zicem ca acel sau acea cineva e extrem de priceput si intuieste care ar putea fi punctele tale slabe. Nu-mi raspundeti “ar trebui sa nu-ti pese, sa nu lasi sa te afecteze”, fiindca nu e chiar asa. Nimeni (sau nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut) nu e atat de puternic incat sa nu ii pese absolut deloc de ce se spune despre el/ea. Sau am cunoscut oameni care pretindeau ca sunt asa, dar acum stiu ca nu e adevarat si ca era doar o bravada care ascundea imaturitate. In situatia asta particulara de viata e absolut inutila perseverenta, verticalitatea, a incerca sa arati ca nu esti asa cum esti caricaturizat. In situatia asta o atitudine pozitiva e singura care te salveaza, si din pacate e dificil sa ajungi la ea pentru ca nu ai exersat-o nicaieri.
La inceputul anului imi puneam foarte serios intrebarea daca se poate da timpul inapoi, oricat de naiv ar suna. As fi vrut sa pot face asta si sa sterg niste impresii, niste intamplari, niste momente, niste cuvinte…. Acum – si ma bucur ca nu s-a scurs atat de mult timp, totusi – mi-am dat seama ca pot face un prim pas in directia asta. Pot da timpul inapoi, pentru mine. Nu pot intoarce ceasul pentru toata lumea, insa eu pot reveni la o stare initiala unei experiente fara ca acea experienta sa ma fi marcat negativ ireversibil. I mean, I’m not bitter. Nu vreau sa sun din nou melodramatic si sa incep cu cat de mult am pierdut – multe si pe multi, oameni de la care nu m-as fi asteptat niciodata la raceala, rautati, distanta – insa nu ar fi corect sa spun ca “am pierdut totul”, cand nu e asa. E ca si cand ar fi fost un cutremur puternic si mi-ar fi cazut toate portelanurile dintr-o vitrina si s-ar fi zdrobit de podea – totusi au mai ramas cateva piese pe care le pun in cele mai sigure si mai greu accesibile locuri, tematoare sa le ating macar, ca sa nu raman si fara ele. All in all, am descoperit ceva in interior care ma sustine impotriva oricaror meschinarii sau incercari de denigrare, mi-am dat seama ca, orice s-ar intampla, nimeni nu are voie sa spuna nimic rau despre mine. Daca o face, e un om marunt. Daca vrea sa o faca sau sa o creada, il priveste – daca vrea sa plece, la fel. Oricum nu am cunoscut anul acesta mai mult de trei oameni deosebiti si despre care sa cred ca merita sa ma simt norocoasa ca i-am cunoscut. Unul dintre ei mi-a spus recent ca dupa ce ai fost lovit de multe ori, inveti cum sa-ti revii. Cam asa ceva…
Adaugire, titlul l-am ales dupa o melodie cantata de Ikon pe care o ascult pe repeat, dar mi se pare ca se potriveste intrucatva.
Ieri am ajuns, printr-un complex de imprejurari, sa ma indrept spre Sala Polivalenta ca sa urmaresc concertul Faith No More. Am luat camera foto a fratelui meu dupa mine (in curand voi avea una noua si minunata, pregatiti-va pentru o uriasa surpriza) si am facut cateva poze de control pe drum, cu trandafirii care se scuturau in spatiile verzi. Atat de cliseu sa fac poze cu trandafiri, stiu, insa petalele galbene reflectau frumos lumina.
La Polivalenta, am pendulat intre concerte si zona in care se juca guitar hero pe melodii Metallica (era fun rau). I-am vazut pe Luna Amara live prima data – mi-au placut; Elvis Jackson de asemenea erau haiosi, solistul avea o cravata funky si au facut tot felu de acrobatii pe scena, au aruncat confetti in public sau au indemnat spectatorii sa “inoate” pe o saltea de plaja. Superhiks m-au plictisit in momentul in care s-au plans ca we feel like we’re playing in front of an empty hole si ca stiu publicul ii asteapta pe headlineri – aia e, ori stii sa iti antrenezi publicul ori nu mai urca pe scena, si cum eram clar in cazul a, am preferat sa mai dau o raita la guitar hero.
Chiar inainte de FNM, cu totul intamplator, l-am zarit in public pe memetu ceea ce s-a dovedit a fi dragut, pentru ca dupa ce am stat o vreme in fata chinuindu-ma sa fac poze m-am retras in spate unde era el cu grupu de amici unde am dansat. M-am simtit chiar foarte bine. Asta pana in dimineata asta, cand am deschis calculatorul si mi-am dat seama (pentru a cata oara?) ca unii oameni sunt de nimic. Eh…
Spiritual Front – No Kisses on the Mouth
The limit of love is that
Of needin’ always an accomplice
Sa zicem ca cineva are o pisica. O agaseaza o zi intreaga, facand tot felul de lucruri pe care el le gaseste foarte amuzante dar care streseaza pisicul. O trage de coada, o impinge etc. Dupa ore si ore de “jucat”, sa zicem ca pisicul se satura, se revolta si il zgarie.
Marea majoritate a persoanelor care s-ar afla intr-o astfel de situatie vor spune “ce pisica agresiva”. Putini se vor gandi ca e o reactie provocata, mai usor sa zici ca pisica e de vina…
Pisica sunt eu. Nu e vorba de bine si de rau aici, e vorba de actiuni si consecinte.