If I could fix myself I’d…
but it’s too late for me
Simteam ca moartea mea este iminenta. Intotdeauna am raspuns la intrebarea aceea, banala pana la urma, “ce ai face daca stii ca vei muri peste x zile/saptamani”, ca nu as face nimic, mi-as dori sa continuu lucrurile exact asa cum sunt ele. Si daca ai convingeri, nu serveste la nimic daca nu traiesti dupa ele. Altfel, ai putea la fel de bine sa nu le ai, sunt un balast. Pe de alta parte, niciodata nu m-am putut impaca cu resemnarea ca stare de spirit. Niciodata nu am putut accepta nimic, am incercat sa gasesc o cale de ocol. Oscilez intre rigiditatea cvasi-fanatica de a-mi trai convingerile si necesitatea de a fi gasi metode de a ocoli ceea ce nu-mi convine, ceea ce ar presupune ca trebuie sa stiu sa dau dovada de o oarecare flexibilitate. Ca tot am facut – si intr-o expunere de idei – un ocol atat de mare, as putea adauga ca ma urasc in momentele in care realizez cat de bitchy sunt cand lumea nu se invarte in jurul meu. Cat sunt de self-centered si cat de rece si nedrept ma port cand nu mi se indeplinesc mofturi. Oh, o sa devin una din acele batranele care bombane mereu si niciodata nu e luata in seama…
Dar in seara de sambata eram ca intr-un teatru de umbre chinezesti, unde moartea era unul dintre personaje si se plimba in public. Still, D touched my hand, and Trent said, I won’t let you fall apart. Si magia neagra s-a destramat – stiam ca sunt in viata acum si acolo, si asta e tot ce conteaza.
Multumesc pentru Phoebe. Pacat de falia spirituala dintre noi…