Archive for July 2009
- Am fost de doua ori la masa la Rosings, in afara de faptul ca am baut de doua ori ceaiul acolo. Cate voi avea de povestit!
Elizabeth adauga in sinea ei: “Si eu, cate de ascuns!”
Intr-adevar, o inflacarare care are ca obiect o persoana complet nestiutoare cu privire la sentimentele care le inspira, si care, intr-o eventuala cunostinta de cauza, ar oscila intre amuzament si cruda ironie nu poate fi decat ascunsa si nu e de dorit sa fie altfel decat reprimata. Iar eu in acest moment ar trebui sa stiu asta mai bine decat oricine.
If I could fix myself I’d…
but it’s too late for me
Simteam ca moartea mea este iminenta. Intotdeauna am raspuns la intrebarea aceea, banala pana la urma, “ce ai face daca stii ca vei muri peste x zile/saptamani”, ca nu as face nimic, mi-as dori sa continuu lucrurile exact asa cum sunt ele. Si daca ai convingeri, nu serveste la nimic daca nu traiesti dupa ele. Altfel, ai putea la fel de bine sa nu le ai, sunt un balast. Pe de alta parte, niciodata nu m-am putut impaca cu resemnarea ca stare de spirit. Niciodata nu am putut accepta nimic, am incercat sa gasesc o cale de ocol. Oscilez intre rigiditatea cvasi-fanatica de a-mi trai convingerile si necesitatea de a fi gasi metode de a ocoli ceea ce nu-mi convine, ceea ce ar presupune ca trebuie sa stiu sa dau dovada de o oarecare flexibilitate. Ca tot am facut – si intr-o expunere de idei – un ocol atat de mare, as putea adauga ca ma urasc in momentele in care realizez cat de bitchy sunt cand lumea nu se invarte in jurul meu. Cat sunt de self-centered si cat de rece si nedrept ma port cand nu mi se indeplinesc mofturi. Oh, o sa devin una din acele batranele care bombane mereu si niciodata nu e luata in seama…
Dar in seara de sambata eram ca intr-un teatru de umbre chinezesti, unde moartea era unul dintre personaje si se plimba in public. Still, D touched my hand, and Trent said, I won’t let you fall apart. Si magia neagra s-a destramat – stiam ca sunt in viata acum si acolo, si asta e tot ce conteaza.
S-a stricat compu de acasa. Adica nu s-a stricat, nu se mai conecteaza la internet, dintr-un motiv care imi scapa si pe care specialistii din jurul meu nu fac decat sa il intuiasca. De asta imi plac mie specialistii pe it, pentru ca pe majoritatea pe care i-am cunoscut (in afara de cei din familie), daca ii intreb care e problema, fac presupuneri. Pe care le-as putea face cu o oarecare marja de eroare si eu. Enfin. Nu stiu daca sa intru in reinstalari de windowsuri si de placi de retea sau pur si simplu sa il las sa zaca pana se intoarce Doru. In varianta be, am cateva saptamani de stat cu ochii in filme sau in televizor (pe care il detest, insa mai urmaresc documentare/filme). Nu vreti sa stiti cate filme am vazut weekendul trecut. Nu vreti sa stiti…
Amr fe unpic, gen 3 zile daca nu o includ si pe cea de astazi, si plec. Plec. Plec. Plec. 
Damn, cat de bine suna! Azi-dimineata ascultam Enya la casti si aveam un zambet larg si tamp, in vreme ce imi imaginam ca sunt in masina, pe sosea. Starea de bine nu mi-a fost intrerupta nici de faptul ca autobuzele cu care circul nu fac niciodata, dar niciodata statiile decat daca tipi la soferi ca la oieri, nici de noul Selgros care se construieste intr-una din statii, rezultatul fiind praf, muncitori care niveleaza exact portiunea de trotuar din dreptul statiei la primele ore ale diminetii, nesinchisindu-se de amaratii care stau si asteapta indobitociti o masina care nu mai vine, praf, praf si iarasi praf…
… Plec
At a certain part in your life, probably when too much of it has gone by, you will open your eyes and see yourself for who you are. Especially for everything that made you so different from all the awful normals. And you will say to yourself, “But I am this person.” And in that statement, that correction, there will be a kind of love.
Dupa ce am facut desenele pentru Deni si Alex, voiam sa le scanez si trebuia sa le transport astfel incat sa nu se mototoleasca pe drum. Le-am pus intr-o revista de arta moderna pe care am gasit-o in biblioteca. O rasfoiam in timp ce eram in autobuz si mi-a atras atentia un desen cu o fata care purta o bluza inscriptionata cu cuvintele “i fuck for validation“. Mi s-au parut geniale. Am cautat pe internet si ideea este rip-off din arta lui Alex McQuilkin, care are episoade mult mai socante – insa nu sunt de dragul de a soca sau de a iesi in evidenta, incearca sa transmita ceva. Si mie propozitia asta, “will fuck for validation”, mi se pare ca cuprinde destul de multe si le exprima destul de bine. Ne falsificam, ne prostituam pentru a obtine o confirmare. Nu vreau sa pozez in ingerul din dreapta tatalui, pentru ca probabil am facut-o sau o fac inconstient de multe ori – insa la mine exista o limita. I won’t fuck for validation, I’d rather have that special kind of gloomy-bitter feeling of an outcast. Ceea ce ma duce cu gandul la primul citat, din filmul pe care spuneam ca l-am vazut saptamana trecuta – da, la un moment dat ajungi sa constientizezi esenta a ceea ce esti si sa o imbratisezi. Si parerile formate dupa sabloane ale oamenilor din jur ajung sa nu mai valoreze nici doua centime, pentru ca in acel moment stii cu certitudine ca totul va fi ok, in final
I am all alone in this pitch-black night
All my dreams in vain
I am the one who lost the fight
Black shadows around me, no hope, no light left inside
Heartless I am, it’s time to cut, bleed and die
many thanks to rsh
Did you ever feel you’re running very fast, just to stay in the same place?
First thing, checked. Am vazut Phoebe in Wonderland aseara, m-a impresionat teribil Elle Fanning. Un copil atat de delicat si de expresiv… Povestea unei fetite deosebite, care traieste intr-o imaginara tara a minunilor si sufera de o maladie obsesiv-compulsiva si de sindromul Tourette.
Second, de dimineata la prima ora eram in drum spre aeroport, pentru a o revedea pe Deni. Singura intr-un autobuz care inota pe strada, pe un potop din care cred ca n-ar fi scapat de nicio arca, la volan fiind un sofer care se inchina la fiecare doua minute, lucru care nu era de natura sa ma linisteasca deloc. As fi preferat ca divinitatea sa nu fie cu ochii pe noi si sa fie soferul cu mainile pe volan. Deni era la fel de shic si de sharmanta cum o stiam. Mi-a amintit de Parisul meu, un long suicide acide. Daca ma gandesc la el, imi lipseste intr-un fel. Probabil ca daca o sa ajung sa fiu batrana si sa stau intr-un pat si sa-mi treaca toata viata prin fata ochilor, ca in filmele siropoase, o sa-mi para rau ca nu o sa mai revad niciodata toate locurile pe unde m-am perindat. Altceva nu am ce sa regret. Decat daca o sa ma schimb eu fundamental, ceea ce mi se pare foarte improbabil.
Ieri seara am fost la cinema sa vad Ice Age: Dawn of the Dinosaurs. Tot 3D, dar de data asta titrat, nu dublat – e o experienta vizuala interesanta, sa vezi literele in josul ecranului parca suspendate. De altfel, nu cred ca o sa ma satur asa curand de 3D, pentru ca aduce in prim-plan mici detalii pe care altfel probabil nici nu le-ai remarca si te face sa ramai fascinat, aproape distragandu-te de la plot. De data asta, cel mai mult mi-au placut puii de dinozaur si mamutii, in special fetita lui Manny… era atat de dragalasa si de fluffy. Apar doua personaje noi… o veveritza sexy si cu gene lungi care isi disputa ghinda cu Scrat si ajung sa traiasca o poveste de dragoste… si Buck. Buck rullzz. Overall, peste Ice Age 2.
Vreau sa vad Phoebe in Wonderland (e diseara la tv), vreau sa vad Chéri (posibil sa fie slabutz dar imi plac filmele cu decoruri, costume etc de epoca), vreau sa vad Drag Me to Hell. Vreau la cinema drive in.
RIP Sabine Dunser, solista formatiei Elis, care a decedat acum 2 ani in urma unei hemoragii cerebrale, in timp ce repeta alaturi de trupa. Pentru ca nu toata lumea isi sectioneaza capilarele pentru ca a murit Michael…
De o jumatate de ora scriu si sterg. Nu stiu exact ce as putea spune. Faptul ca am fost in public ieri seara e dincolo de descrierile care pot fi puse in cuvinte. E cum s-a spus, either feel it or you don’t.
Un generator a cazut de doua ori, in timpul concertului Manowar – Brothers of Metal s-a reluat de 3 ori. Un discurs in intregime in limba romana care a inceput cu “Buna seara Bucuresti – Bucuresti, nu Budapesta. Pentru ca noi nu suntem una din acele trupe care nu stiu de unde vin, unde se afla si, cel mai probabil, nici incotro se indreapta.” (citat aproximativ, din memorie). Insa dincolo de momente si momente, yesterday damn rocked