Archive for June 2009
Ce mai citesc la birou, cand nu merge reteaua de telefonie mobila si am o banuiala cum ca nici mailurile mele nu ajung in bune conditiuni la destinatie…
sixwordstories – dupa o idee de Hemingway. Linkul l-am vazut mai demult, in statusul Anei, de atunci urmaresc site-ul constant. De mult cautam un pretext sa il introduc.
un blog foarte interesant, despre case vechi din Bucuresti, te pune pe ganduri in ceea ce priveste momentele cand treci grabit pe strada, insuficient de atent la ce se afla in jurul tau 
metalsucks, megarolf, multumesc shomi 
Cam atat, restul timpului fiind ocupat cu ruptul de floricele de camp din curte, bautul de 17.000 de cafele cu lapte si altele asemenea ) Damn, si-mi propusesem sa scriu despre Eliade, decad )
L: eu credeam ca suntem somehow friends
eu: nu. nu suntem.
In vreme ce purtam acest dialog cu L, ma gandeam la inca cel putin 6 persoane carora le-as fi raspuns la fel, daca ar fi fost in locul lui. In zilele urmatoare, am ajuns la concluzia ca nu acord a doua sansa cu usurinta. Asta pentru ca iert foarte multe, las foarte multe de la mine. Nu, nu mai sunt prietena cu cei cu care ma trantesc de pereti repetat si nu se opresc nici cand le strig sa inceteze. Simt fata de ei ce as simti daca as umbla in costum de baie prin Alaska. Pot sa le acord cel mult o politete glaciala, de suprafata.
Totusi, nu ma pot impiedica sa nu admir atitudinea lui L si sa simt o oarecare strangere de inima. E unul din putinii care a recunoscut deschis ca a gresit. Asta contrasteaza puternic cu pozitia celor mai multora, atunci cand se afla in acelasi punct. Maybe it’s just me, dar mi se pare ca procedezi barbateste daca admiti cand ai dat-o in bara si incerci sa remediezi ce se mai poate. Ceea ce imi repugna profund e sa-ti culpabilizezi interlocutorul. Gen, si de fapt tu esti de vina pentru asta. Sau si tu ai gresit in cazul x, y si w. Ma deranjeaza si justificarile, multe si fara rost. Ma deranjeaza asta inclusiv la mine, fiindca si eu am prostul obicei sa apelez la ele. Si ma deranjeaza cu atat mai mult cand cineva incearca sa se scoata din cauza, sa nu recunoasca nimic, ba mai mult, sa-si dea ochii peste cap si sa se scoata tot el/ea prejudiciat/a.
Iar asta se traduce, in cazurile extreme, printr-o atitudine agresiva din partea barbatilor si printr-o miorlaiala lesinata din partea femeilor…
Si asta nu numai in relatii interumane. Unul din motivele pentru care detest societatea cu pasiune e ca pune foarte mult pret pe cautarea si gasirea de tapi ispasitori, orgolii nejustificate, lipsa de verticalitate. Mult mai putin pe cauze, efecte, rezultate si asumarea responsabilitatii.
Am primit o scrisoare care imi reprosa raceala. Da, am devenit asa – sau poate nu rece, dar in orice caz distanta, detasata si oarecum indiferenta fata de unii. E trist cand aceia sunt oameni in care am crezut, pe care i-am admirat total. E trist, dar oricat ar fi de trist lucrurile o sa ramana asa cel putin pana la momentul in care se vor da jos de pe piedestalul de autosuficienta si vor avea macar un dram de luciditate.
Nu-mi vine sa cred ce linistitor ploua ieri. Prima ploaie, dupa multa vreme, pe care am putut s-o savurez fara migrene si crize temperamentale. Am iesit pur si simplu pe balcon si mi-am scos bratele in ploaie
Ieri seara am vizionat Eurotrip, o comedie cu adolescenti, dragutica, despre o calatorie in Europa si toate cliseele americane legate de Europa. Cu aceasta ocazie, playlistul meu s-a imbogatit cu inca o melodie: Scotty doesn’t know, Scotty doesn’t know, so don’t tell Scotty
Now back to work…
Tarja a interpretat, pe 5 iunie, alaturi de formatia Rata Blanca, un cover dupa Child in Time. Vad ca este foarte populara si iubita in America de Sud… Versiunea asta imi place, e potrivita pentru vocea ei, mult superioara dezastrului cu Smells Like Teen Spirit.
Coincidenta, concertul de la Bucuresti e de astazi in doua saptamani. Sper ca existenta mea va fi mai lejera atunci.
Brain Damage, Eclipse si luna gratioasa pe final.
How I Wish You Were Here.
Pupici apasati in directia cameramanului )
In general ascult cu interes tribute albums, coveruri, punks gone acoustic sau alte inovatii muzicale. Le gasesc interesante, de multe ori rezultatul e inedit, de si mai multe ori e ratat. Auzisem despre concertul The Spirit of Pink Floyd, comentasem in treacat cu colegii ca e pretul cam mare pentru o trupa tribute to, si nu ma mai gandisem la asta, pana cand a avut loc un dialog de genul: “- Mergem la Off the Wall? / – Da.” O alta decizie oarecum spontana – de altfel, singurele in care mai cred. Pentru ca de fiecare data cand mi-am planificat, am dorit, am asteptat ceva, rezultatul nu a fost cel dorit, insa cand am actionat pe baza unui impuls, acelea sunt momentele in care intuitia nu m-a inselat, momentele frumoase. As putea spune ca compenseaza pierderile, insa asta ar fi o discutie mai lunga
Mai trebuie spus ca imi place Pink Floyd foarte mult, insa nu fac parte nici din generatia care i-a prins cand inca mai activau ca trupa, nici din norocosii carora parintii sau cineva din anturaj sa le fi facut o educatie muzicala temeinica, nici din copiii care au avut calculator si acces la internet din primii ani, si deci posibilitatea sa descopere singuri niste lucruri frumoase sau care meritau descoperite. Asa incat am ascultat Pink Floyd singura, foarte putin influentata si destul de tarziu. Nu ma simt complexata de asta, iubesc muzica asa cum o percep si cum o descopar eu, nu pusa pe tava.
Acestea m-au dus ieri in amfiteatrul de vara, la Off the Wall – tribute to Pink Floyd. Nu mai fusesem acolo de la concertul Moonspell, insa m-am orientat foarte usor. Imi place locatia asta, imi pare rau ca nu se tin mai multe evenimente acolo – sunt subiectiva, insa mie Arenele Romane imi lasa o impresie de lugubru si dezolant. Amfiteatrul e situat langa Parcul National, e multa verdeata si miroase a iarba proaspat taiata. Si cum stam eu asa la iarba verde, cu o bere in fata luata fara a sta la cozi interminabile, privind un alpinist pe schela cum regla ultimele detalii tehnice si discutand chestii dragute, intr-un cuvant cu senzatia ca viata e frumoasa cand vrea, apar un grup apare o turma de reprezentanti ai unui partid politic, i-am recunoscut dupa tricouri. Ca deh, suntem in perioada electorala. Acum nu stiu altora cum li se pare asociatia dintre un partid politic romanesc – oricare, neimportant – si all in all you’re just another brick in the wall, insa daca nu mi-ar fi dat lacrimile din cauza luminilor rimelului melodiei Wish You Were Here (sa nu mintim telespectatorii), as fi murit de ras.
Nu stiu exact componenta trupei si am impresia ca nu se potriveste cu ce scrie la ei pe site – iar eu venisem la concert fara sa fi ascultat niciodata trupa asta, pe youtube sau in alta parte, cu ideea de a nu-mi face chiar nicio parere preconceputa dinainte. Pe scena, erau: un vocal tanar, blond, destul de charismatic si energic, care s-a achitat bine de delicata sarcina pe care o avea, reusind sa ma emotioneze unpic la Hey You, sustinut de inca doua fete in backing vocal, plus una din chitariste; o chitara, un bass, clape, baterie, the usual, plus un alt tip simpatic, imbracat in kilt, care canta la saxofon. Spectacolul fusese recomandat si pentru partea de lumini, ceea ce recunosc ca a fost frumos, insa nu spectaculos. O raza de lumina verde a aparut, proiectata de undeva din parc, probabil, spre public, in timpul melodiei Shine on You Crazy Diamond. Un cerc de schela pe care erau puse niste lumini era ecran pentru o proiectie video interesanta, care a inclus de la imagini din filmul Vrajitorul din Oz la poze de la 9/11. Chitara mi-a placut in mod deosebit. Showul a fost corect, playlistul echilibrat, Money, Hey You, Us and Them, Wish You Were Here, Shine on You Crazy Diamond, Another Brick in the Wall, doar Comfortably Numb la bis. Daca ma gandesc as spune la o prima vedere ca mi-a lipsit High Hopes. Un public destul de numeros (poate in jur de 1000 de persoane), mai mult trecuti de prima tinerete, in tricouri cu formatia (originala, desigur), caldurosi, destul de linistiti, s-a stat mai mult pe scaune. Per total, o seara placuta.
… de cand eram tineri si ne zbenguiam la Ruine Uneori ma intreb daca a mai ramas ceva din noi, cum eram atunci. Dar nu am sa fiu nostalgica ci am sa zic doar un “la multi ani”. Altceva nu am sa adaug, m-am convins ca ma cunosti suficient incat sa stii ce gandesc, fara sa fie nevoie de cuvinte
Lumile noaste nu numai ca nu se intersecteaza, nu sunt tangentiale, dar nici macar coplanare nu sunt. Si daca ati disparea din toate dimensiunile cunoscute sau necunoscute, zau ca eu una nu as vedea nici o pierdere in asta…