De obicei cine se gandeste la opera sau opereta are in minte un loc de o eleganta oarecum desueta, in care se preumbla personagii in rochii de seara sau costume. Aseara, la Romeo si Julieta, introducerea, clasica, ai fi zis ca nu aduce nimic in plus. Abia dupa ce, dupa perdeaua de flacari, au sarit pe scena un grup de dansatori tineri, imbracati in negru, care aratau ca facand parte dintr-o banda de motociclisti, mi-am dat seama cat de mult s-a modernizat opereta, in sensul cel mai bun al cuvantului.
Julieta era interpretata de o tanara cu o voce minunata, calda, si care a intrupat perfect, in prima scena, rolul unei tinere de 14 ani, putin rasfatata, obisnuita sa i se faca pe plac si asteptand prima dragoste. Romeo, in alb, parea ca intuieste de la inceput ideea unui destin funest. Balul era splendid. Pe scena, la lumina flacarilor, dansau perechi in alb si negru, cu masti. Singura Julieta purta o rochie rosie – apoi, s-au vazut si a fost deajuns. As fi putut sa traiesc odata cu ea toate acele inevitabile momente, supriza din momentul cand cele doua maini s-au atins, dansul, modul in care isi intorceau prea evident privirile unul dupa celalalt cand se indepartau unul de celalalt, sarutul, desprinderea, imediat dupa aceea, ca si cum ar fi fost prea mult, cel de-al doilea sarut, care venea ca un lucru caruia nu i te poti impotrivi… si apoi el i-a fost luat. Totul se misca in slow motion in timp ce el era trimis in afara salii de bal, sub privirile ei indurerate. And I was breathing in slow motion…
Evident, cand toti ceilalti au aflat dragostea lor, replica a fost nu ai dreptul. M-am intrebat atunci, pentru prima data, ce ar fi fost daca Romeo si Julieta s-ar fi resemnat in acel punct. Daca el s-ar fi casatorit cu Rosa, ea, cu cel ales de parinti. Daca el ar fi ajuns sa aiba o familie si principala lui problema ar fi fost daca sa cumpere sau nu o casa cu etaj, iar a ei, daca sa isi dea sau nu fetita la o gradinita particulara. Daca s-ar fi vazut cel mult trecator, la vreo serata, putin stanjeniti de nebunia tineretii sau dimpotriva, vorbind despre ea ca un lucru demult uitat… Replica cinica ar fi ca da, in acest caz nu ar mai fi existat un final tragic. Insa e ok daca ar fi asa?… Mie povestea lui Romeo si Julieta mi se pare ca e departe de a fi invechita sau clasica – mi se pare eterna. Si ieri, pentru prima data ma gandeam ca semnifica mai mult de atat – un elan al tineretii si al idealurilor pe care il ucidem.
Intamplator sau nu, seara mea de la opereta s-a suprapus cu o discutie in contradictoriu despre pasiuni. R ma crede o fire controlata si rece, fara doar si poate, atunci cand ii spun ca nu pot intelege atractia fata de o fiinta care ajunge sa fie obiectul dispretului sau, insa de sub a carei vraja nu se poate desprinde. Sunt de parere ca orice atractie se stinge pana la urma. Sunt in acelasi timp de parere ca tot eu simt mai intens. Cu toate ca ca pasiunea lui R e – sau asa pare cel putin in prezent – de o durata nedeterminata, el poate alege, cu o ratiune cel putin la fel de rece, sa se indeparteze de ea.
Eu nu pot. Nu am putut niciodata. Absenta sau prezenta distantei e un element nesemnificativ, atunci cand de fapt ceea ce ma subjuga e mintea cuiva. Mi-e totuna daca e acolo sau nu, atata timp cat in imaginatia mea e dureros de prezent. Sau poate chiar e mai bine sa nu fie acolo – e teribil sa ma straduiesc sa port, indiferenta, discutii despre nimicuri, constienta ca probabil par terifiant de gasculita, trying hard to act and play pretend, dorindu-mi cu disperare in sinea mea sa sfasii paienjenisul de conveniente odata cu tricoul interlocutorului, insa in fond cuminte ca un trandafir in glastra. O pasiune care se traieste in tacere si arde consumandu-si propria substanta nu poata sa mi se para mai putin ardenta decat o simpla atractie carnala. Da, prefer sa ma dezbrac baroc decat sa ma etalez, invitand sa ma dezbrace privirile oricui, in strada…
Cum zicea regizorul meu preferat, there are consequences to one’s actions. Cand preotul a dat bautura Julietei sa para ca ar fi murit, m-am gandit ca, pe undeva, finalul ar fi trebuit oricum sa fie acesta. Era inevitabil si implacabil. Moartea mi se pare elementul egalizator, pana la urma, indiferent de alegerile personale. Cu totii alegem sa murim sau moartea ne alege pe toti. Spectacolul mi-a reamintit si acest lucru, in special lamentarea de la final, cand cele doua familii realizeaza ca ura lor a ucis…
Nu stiu daca ar fi corect sa nominalizez in mod special pe cineva de pe scena de aseara – au fost cu totii minunati. Insa am avut o slabiciune pentru Lady Montague, o prezenta scenica de mare efect, nu stiai daca te zdrobeste mai eficace dispretul ei fata de Capuleti sau cizmele de lac. Parea facuta din otrava si dantela neagra, cu o voce care sa se potriveasca.
A – asta nu a fost o recomandare, stagiunea s-a incheiat 