Si, din toate acele fragmente, profiluri, lumini, gesturi, fete, glasuri, am vazut deodata desprinzandu-se mana Ilenei, palida, cu degetele foarte lungi, aproape transparente. Bratul intreg, probabil, se odihnise pana atunci pe pian, si, la intrarea mea, il ridicase, lenesa. Degetele mi s-au parut neobisnuit de insufletite, parca ar fi fost singurul lucru viu printre acele fragmente de viata imbulzite in salon.
Nu pot suporta, singur, apusurile de soare decat afara din orase sau, in orice caz, intr-un oras necunoscut. Bucurestiul, indeosebi, are cele mai toxice amurguri, in toate anotimpurile. E greu sa ramai singur, sa nu te indragostesti, sa nu-ti cauti pereche intr-un astfel de oras, in care soarele se stinge cu atata melancolie…
M-a uimit tonul degajat, sigur, al acestei observatii. Oare ea intr-adevar crezuse ca primejdia fusese definitiv inlaturata si ca am putea deveni atat de repede, atat de sigur, prieteni? Camaraderia intre un barbat si o femeie tanara este posibila numai daca amandoi sunt foarte inteligenti sau daca amandoi iubesc. Altminteri este o simpla tovarasie mai mult sau mai putin insipida, foarte putin interesanta sufleteste, sau o etapa preliminarie unei legaturi tot atat de putin interesante.
- Ce este? o intrebai.
Ileana se apropie de mine si ingenunchie langa pat. Un zambet indepartat ii inmuia fata.
- Un cantec banal, spuse, mangaindu-ma. L-am invatat la Berlin…
- L-ai mai cantat cuiva? intrebai eu, in gluma.
- Ti-l cantam tie, asteptandu-te, imi spuse. Asteptandu-te si fugind de tine… Daca ai sti cat am fugit de tine pana te-am intalnit…
Nicaieri, cerul nu i se parea mai aproape ca pe dealul Cotroceni, iar in jurul Cetatii universitare ne-am plimbat nenumarate seri, caci acolo miroseau puternic balariile si bozul. Erau strazi cu foarte multe pisici si era de asemenea cartierul acela de langa Spitalul militar, unde servitoarele ies devreme in poarta, parca intotdeauna apusul soarelui ar fi duminica. Credeam ca, dupa ce lipsise atatia ani din Bucuresti si dupa ce descoperise Italia, orasul o va apasa si-si va aduce mereu aminte de locurile de curand strabatute. Dar Ileana invatase sa iubeasca, intocmai ca si mine, Bucurestiul. Il descoperea din zi in zi, indragostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefireasca a cerului sau, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atatea nuante de vanat si cenusiu pe anumite strazi, si trapul cailor la trasura rasuna atat de clar pe caldaram, incat inima ti se strange la gandul ca insulele acestea de melancolie si tacere vor pieri intr-o zi, inecate de fluviul cel mare.
- Chiar asa fiind, tot imparti ceva, nu? Asta nu te umileste? Cred ca e destul de penibil rolul de amant…
Zambii. As fi vrut sa adaog: in orice caz, nu atat de penibil ca rolul sotului…
- Stiu la ce te gandesti, imi interpreta ea zambetul. Dar asta nu scuza nimic. Evident, nu scuza un barbat, adaoga sublininiind cuvantul. Scuza numai un donjuan de cea mai proasta calitate…
- Cei de o calitate superioara cum procedeaza in asemenea imprejurari? intrebai eu, silindu-ma sa fiu cat mai ironic.
- Isi duc iubita la moarte sau la deznadejde si calugarie, dar n-o impart cu nimeni. De astfel, adevaratul Don Juan n-a fost celebru prin numarul amorurilor sale, ci prin numarul iubitelor care au murit pentru el…
Nunta in cer e romanul meu favorit din cele scrise de Eliade, probabil. Desi e greu sa afirm asta cu fermitate – imi place nespus Eliade. Cochetez cu el inca din adolescenta, doar. Nunta in cer mi-a adus-o mama intr-o zi, in acelasi volum cu Maitreyi si impreuna cu un alt volum, care cuprindea doar Madame Bovary. Aveam 17 ani. Pasajele transcrise mai sus m-au fermecat. Povestea m-a captivat in intregime, o poveste de dragoste frumoasa, careia ii lipseste elementul de fantastic din majoritatea scrierilor sale. Ceea ce ma incanta era modul in care exprima lucruri pe care le simteam nelamurit si care au ramas apoi pentru totdeauna cu mine: admiratia pentru apusurile de soare, atractia pentru mainile Lenei…
Acum am cartea, frumos cartonata, de la Jurnalul de saptamana trecuta. Saptamana viitoare am sa iau Tess of the D’Urbervilles. Am avut o mica polemica despre campaniile acestea care cuprind carti impreuna cu ziare, cu amicii, si ma vad nevoita sa fiu transata iarasi. Mi-am amintit de o mica intamplare, aproape anecdotica, povestita tot de mama – in scoala, a avut ca tema de vacanta sa citeasca proaspat editatul Morometii. Am verificat, al doilea volum a aparut in 1967 iar mama era atunci prin clasa a 5a sau a 6a, nu am de ce sa o suspectez ca ar fi inventat ceva ca sa ne motiveze pe noi, copiii, nu era cazul. Anywayz, nu a gasit Morometii la librarii si prin urmare, in prima ora de limba romana a fost rasplatita cu calificativul de unu plus unu, si cu promisiunea repetarii notei daca nu citeste romanele. Asta foarte scurt, si nu i-a atras nicio antipatie fata de lectura – imi povestea ca era abonata la biblioteca intreprinderii, ulterior
Eu am citit Tess cand eram in liceu – l-am avut in programa de limba engleza, prin clasa a 11-a. Am citit Eliade, Enigma Otiliei, Lorelei, Craii de Curtea-Veche, majoritatea clasicilor, la timpul lor. Insa asta era in perioada post-decembrista, cand nu se editasera atat de multe carti, cand trebuia sa le imprumut de la liceu dupa ce binevoiau sa le returneze colegii, cu programare… Sunt sigura ca o sa-mi atrag iarasi antipatii – I’m so bad, baby I don’t care – insa nu toti au avut tot ce si-ar fi putut dori adus sub nas, sau toate mofturile satisfacute, de cand erau pe bancile scolii…
Asa incat eu ma bucur sincer cand apar romane la preturi accesibile tuturor. Poate asa o sa le poata citi oricine isi doreste, fara sa faca eforturi financiare prea mari
Si-mi place sa mi le procur, chiar daca le-am citit pe unele din scoarta in scoarta. Cine stie – poate voi avea copii, sau mai degraba nu, dar nu de neimplinirile mele e vorba aici. Am suficient de multi adolescenti in anturaj incat sa am posibilitatea sa le pun o carte in mana. Asta inseamna un om mai castigat. Un lucru pentru care merita sa ma trezesc dimineata. Sau, inseamna macar mai putini prosti in jurul meu
)
ce dracu… iar citatul ala cu bucurestiul si apusurile, care il obseda pe papa? cred ca si midian l-a mai pomenit pe undeva, ca tot dau de el
citatul ala si “partir c’est mourir un peu” mi-au marcat probabil cel mai mult tineretea