Archive for June 2009
Insa atunci cand vine toamna si-i da un sut in fund verii perfide, fapt care se petrece aproape in fiecare an pe la jumatatea lui septembrie, ti se pare ca reintalnesti un vechi prieten de care ti-a fost dor. Se instaleaza asa cum prietenul tau cel vechi s-ar aseza in scaunul tau preferat si si-ar scoate pipa si si-ar aprinde-o si apoi ti-ar umple dupa-amiaza cu povestiri despre locurile pe unde a fost si despre lucrurile pe care le-a facut de cand v-ati vazut ultima oara.
Si ramane asa toata luna octombrie si, uneori, destul de rar, chiar si in noiembrie. Zile in sir, cerurile sunt senine, colorate intr-un albastru-intens, iar norii care navigheaza pe ele, intotdeauna de la vest la est, sunt niste corabii calme si albe cu panze cenusii. Apoi vantul incepe sa bata si nu se mai potoleste.Te grabeste cand mergi si sub talpi iti trosnesc frunzele cazute in gramezi nebune si pestrite. Vantul acesta iti provoaca o durere mai puternica si mai adanca decat durerea reumatica. Poate ca atinge ceva vechi din sufletul omenesc, o coarda a memoriei rasei umane care spune Migreaza sau mori – migreaza sau mori. Chiar si acasa la tine, la adapostul zidurilor, simti cum vantul loveste lemnaria si ferestrele si-si trimite furia descarnata printre stresini si, mai devreme sau mai tarziu, tot va trebui sa lasi la o parte ce faceai, ca sa iesi din casa sa vezi ce s-a intamplat. Si stai, in miezul zilei, pe terasa sau in gradinita din fata casei si urmaresti norii care alearga pe deasupra pasunii lui Griffen si apoi in sus pe Schoolyard Hill, lumina si intuneric, de parca zeii si-ar inchide si deschide obloanele. Vezi crizantema aurie, cea mai tenace si mai periculoasa si mai frumoasa planta din toata flora din New England, cum se apleaca pana la pamant in fata vantului, ca o congregatie mare si tacuta. Si daca nu trec masini si nici avioane si daca nici un unchi nu s-a aventurat in padurea din vestul orasului la vanatoare de prepelite si fazani; daca unicul sunet este ritmul monoton al inimii tale, atunci nu mai poti deslusi si un altul – sunetul vietii care se pregateste sa-si incheie ciclul, in asteptarea primei zapezi de iarna care sa duca la bun sfarsit ultimele ritualuri.
Furtunile aproape zilnice nu domolesc deloc caldura inabusitoare, mai degraba incarca atmosfera de o umiditate din ce in ce mai greu de suportat. In curand lianele vor napadi totul, papagalii vor evada din colivii si isi vor face cuiburi printre ele, vreo conducta sparta si uitata va inunda definitiv strazile si masinile vor inota, ferindu-si cauciucurile de pesti piranha, pana cand vor deveni inutile si barcile care acum zac uitate pe malul lacurilor isi vor regasi utilitatea. Cate un indragostit va rupe orhidee in loc de trandafiri, in drum spre iubita, vom manca mango direct din pomi, iar intrebarea mais où sont les neiges d’antan? va deveni o realitate implacabila.
Am reusit sa scriu cronica – nu stiu daca puteam mai bine sau nu, nu voiam sa mai aman. E ca un mozaic care, luat unitar, e frumos, dar nu putem sa uitam ca e facut din bucati sparte. As putea sa ma bucur mai mult – doar o iubesc pe Tarja, m-a privit in ochi in timp ce canta Sing for Me si i-am facut cu mana – macar atat – in timp ce se indeparta in masina, spunandu-i we love you, Tarja (genul de replica ce poate suna a cliseu, dar e purul adevar). La un nivel mai personal, insa, ma obosesc oamenii, multi dintre ei, ma oboseste agresivitatea, autosuficienta, paradele de orgolii prost plasate, ma face puzzle egoismul si raceala si tendinta de a-ti trage spuza doar pe turta ta, si de a nu iti pasa de nimeni si de nimic. Nu pot sa nu remarc in sinea mea ca eram mai castigata in scurta perioada cand incercam sa socializez mai putin si imi ramanea mai mult timp pentru mine. Poate ar trebui sa-mi permanentizez solitudinea – din cele doua romane luate dela bookfest, Salem’s Lot (cadou de la Dia dear) si Cartea neagra a lui Pamuk, nu am inceput niciuna. Ma tem doar sa nu ranesc oamenii care ma iubesc – ma tem sa nu ajung eu insami rece, intransigenta. De fapt, ma tem si sa mai arat cuiva afectiune. Nu de alta, dar ultimele n simpatii declarate au transformat latura mea sensibila in material de confetti…
De obicei cine se gandeste la opera sau opereta are in minte un loc de o eleganta oarecum desueta, in care se preumbla personagii in rochii de seara sau costume. Aseara, la Romeo si Julieta, introducerea, clasica, ai fi zis ca nu aduce nimic in plus. Abia dupa ce, dupa perdeaua de flacari, au sarit pe scena un grup de dansatori tineri, imbracati in negru, care aratau ca facand parte dintr-o banda de motociclisti, mi-am dat seama cat de mult s-a modernizat opereta, in sensul cel mai bun al cuvantului.
Julieta era interpretata de o tanara cu o voce minunata, calda, si care a intrupat perfect, in prima scena, rolul unei tinere de 14 ani, putin rasfatata, obisnuita sa i se faca pe plac si asteptand prima dragoste. Romeo, in alb, parea ca intuieste de la inceput ideea unui destin funest. Balul era splendid. Pe scena, la lumina flacarilor, dansau perechi in alb si negru, cu masti. Singura Julieta purta o rochie rosie – apoi, s-au vazut si a fost deajuns. As fi putut sa traiesc odata cu ea toate acele inevitabile momente, supriza din momentul cand cele doua maini s-au atins, dansul, modul in care isi intorceau prea evident privirile unul dupa celalalt cand se indepartau unul de celalalt, sarutul, desprinderea, imediat dupa aceea, ca si cum ar fi fost prea mult, cel de-al doilea sarut, care venea ca un lucru caruia nu i te poti impotrivi… si apoi el i-a fost luat. Totul se misca in slow motion in timp ce el era trimis in afara salii de bal, sub privirile ei indurerate. And I was breathing in slow motion…
Evident, cand toti ceilalti au aflat dragostea lor, replica a fost nu ai dreptul. M-am intrebat atunci, pentru prima data, ce ar fi fost daca Romeo si Julieta s-ar fi resemnat in acel punct. Daca el s-ar fi casatorit cu Rosa, ea, cu cel ales de parinti. Daca el ar fi ajuns sa aiba o familie si principala lui problema ar fi fost daca sa cumpere sau nu o casa cu etaj, iar a ei, daca sa isi dea sau nu fetita la o gradinita particulara. Daca s-ar fi vazut cel mult trecator, la vreo serata, putin stanjeniti de nebunia tineretii sau dimpotriva, vorbind despre ea ca un lucru demult uitat… Replica cinica ar fi ca da, in acest caz nu ar mai fi existat un final tragic. Insa e ok daca ar fi asa?… Mie povestea lui Romeo si Julieta mi se pare ca e departe de a fi invechita sau clasica – mi se pare eterna. Si ieri, pentru prima data ma gandeam ca semnifica mai mult de atat – un elan al tineretii si al idealurilor pe care il ucidem.
Intamplator sau nu, seara mea de la opereta s-a suprapus cu o discutie in contradictoriu despre pasiuni. R ma crede o fire controlata si rece, fara doar si poate, atunci cand ii spun ca nu pot intelege atractia fata de o fiinta care ajunge sa fie obiectul dispretului sau, insa de sub a carei vraja nu se poate desprinde. Sunt de parere ca orice atractie se stinge pana la urma. Sunt in acelasi timp de parere ca tot eu simt mai intens. Cu toate ca ca pasiunea lui R e – sau asa pare cel putin in prezent – de o durata nedeterminata, el poate alege, cu o ratiune cel putin la fel de rece, sa se indeparteze de ea.
Eu nu pot. Nu am putut niciodata. Absenta sau prezenta distantei e un element nesemnificativ, atunci cand de fapt ceea ce ma subjuga e mintea cuiva. Mi-e totuna daca e acolo sau nu, atata timp cat in imaginatia mea e dureros de prezent. Sau poate chiar e mai bine sa nu fie acolo – e teribil sa ma straduiesc sa port, indiferenta, discutii despre nimicuri, constienta ca probabil par terifiant de gasculita, trying hard to act and play pretend, dorindu-mi cu disperare in sinea mea sa sfasii paienjenisul de conveniente odata cu tricoul interlocutorului, insa in fond cuminte ca un trandafir in glastra. O pasiune care se traieste in tacere si arde consumandu-si propria substanta nu poata sa mi se para mai putin ardenta decat o simpla atractie carnala. Da, prefer sa ma dezbrac baroc decat sa ma etalez, invitand sa ma dezbrace privirile oricui, in strada…
Cum zicea regizorul meu preferat, there are consequences to one’s actions. Cand preotul a dat bautura Julietei sa para ca ar fi murit, m-am gandit ca, pe undeva, finalul ar fi trebuit oricum sa fie acesta. Era inevitabil si implacabil. Moartea mi se pare elementul egalizator, pana la urma, indiferent de alegerile personale. Cu totii alegem sa murim sau moartea ne alege pe toti. Spectacolul mi-a reamintit si acest lucru, in special lamentarea de la final, cand cele doua familii realizeaza ca ura lor a ucis…
Nu stiu daca ar fi corect sa nominalizez in mod special pe cineva de pe scena de aseara – au fost cu totii minunati. Insa am avut o slabiciune pentru Lady Montague, o prezenta scenica de mare efect, nu stiai daca te zdrobeste mai eficace dispretul ei fata de Capuleti sau cizmele de lac. Parea facuta din otrava si dantela neagra, cu o voce care sa se potriveasca.
A – asta nu a fost o recomandare, stagiunea s-a incheiat 
e tarziu. ma duc sa ma dezbrac in stil baroc. 
detalii maine…
someone shot nostalgia in the back
someone shot our innocence
and all our colors have run
Bauhaus – Who Killed Mr Moonlight
La inceput a fost concursul. Il vazusem pe nustiuce blog. Nu i-am dat importanta, insa am retinut initiativa. La un moment dat, brusc, nu stiu de ce, m-am hotarat sa particip. Nu credeam ca am vreo sansa. Nu aveam decat o zi sa-mi conving prietenii si cunoscutii sa ma sustina. Nici nu a contat prea mult, am obtinut voturi putine…
Pe urma, s-au publicat rezultatele. Castigasem. A insemnat foarte mult pentru mine deoarece stiam ca m-a propulsat votul juriului. Juriul era alcatuit din oameni de cultura, oameni a caror meserie consta in scris. Si aprecierea lor conta mult pentru mine…
Pe urma a urmat o pauza luuuuunga.
Acum doua zile am primit un e-mail. Eram invitata la lansarea cartii. O carte care cuprindea o colectii de povestiri. Si una dintre ele era a mea!… Peste toate astea, lansarea nu se facea oriunde ci la bookfest…
Am invitat pe toti prietenii – daca am uitat pe cineva scuze. Au venit doar Carmen si Mircea (pe care ii iubesc), si S impreuna cu T. Master of puppets I’m pulling your strings, twisting your mind and smashing your dreams. Am camera plina de flori, totusi nu pot sa nu ma intreb daca am invins sau am pierdut. Am impresia ca am pierdut cu gratie… Am impresia ca am jucat propriul rol. Ar trebui sa fiu fericita, am fost oarecum recunoscuta pentru ceea ce-mi doream. Nu inteleg ce e cu mine.
Poate o sa se sedimenteze tot vartejul acesta de senzatii si o sa fiu mai clara in cateva zile .
You got mail, ma chere. Cu cel putin 8 luni prea tarziu.
“Prea tarziu”… sau hai sa nu fim prapastiosi. Nu e nici prea tarziu, nici patetic, nicidecum. Banuiesc ca in tot vartejul asta nebunesc cineva trebuie sa se opreasca si sa spuna ca ne inconjoara mici miracole frumoase, si nu e overrated, si nu s-a spus prea des.
Asa ca nu e prea tarziu, e doar altceva. E ca si cum as avea un rol de jucat, si sper sa fiu la inaltime. Nici o alta asteptare atasata…
Si, din toate acele fragmente, profiluri, lumini, gesturi, fete, glasuri, am vazut deodata desprinzandu-se mana Ilenei, palida, cu degetele foarte lungi, aproape transparente. Bratul intreg, probabil, se odihnise pana atunci pe pian, si, la intrarea mea, il ridicase, lenesa. Degetele mi s-au parut neobisnuit de insufletite, parca ar fi fost singurul lucru viu printre acele fragmente de viata imbulzite in salon.
Nu pot suporta, singur, apusurile de soare decat afara din orase sau, in orice caz, intr-un oras necunoscut. Bucurestiul, indeosebi, are cele mai toxice amurguri, in toate anotimpurile. E greu sa ramai singur, sa nu te indragostesti, sa nu-ti cauti pereche intr-un astfel de oras, in care soarele se stinge cu atata melancolie…
M-a uimit tonul degajat, sigur, al acestei observatii. Oare ea intr-adevar crezuse ca primejdia fusese definitiv inlaturata si ca am putea deveni atat de repede, atat de sigur, prieteni? Camaraderia intre un barbat si o femeie tanara este posibila numai daca amandoi sunt foarte inteligenti sau daca amandoi iubesc. Altminteri este o simpla tovarasie mai mult sau mai putin insipida, foarte putin interesanta sufleteste, sau o etapa preliminarie unei legaturi tot atat de putin interesante.
- Ce este? o intrebai.
Ileana se apropie de mine si ingenunchie langa pat. Un zambet indepartat ii inmuia fata.
- Un cantec banal, spuse, mangaindu-ma. L-am invatat la Berlin…
- L-ai mai cantat cuiva? intrebai eu, in gluma.
- Ti-l cantam tie, asteptandu-te, imi spuse. Asteptandu-te si fugind de tine… Daca ai sti cat am fugit de tine pana te-am intalnit…
Nicaieri, cerul nu i se parea mai aproape ca pe dealul Cotroceni, iar in jurul Cetatii universitare ne-am plimbat nenumarate seri, caci acolo miroseau puternic balariile si bozul. Erau strazi cu foarte multe pisici si era de asemenea cartierul acela de langa Spitalul militar, unde servitoarele ies devreme in poarta, parca intotdeauna apusul soarelui ar fi duminica. Credeam ca, dupa ce lipsise atatia ani din Bucuresti si dupa ce descoperise Italia, orasul o va apasa si-si va aduce mereu aminte de locurile de curand strabatute. Dar Ileana invatase sa iubeasca, intocmai ca si mine, Bucurestiul. Il descoperea din zi in zi, indragostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefireasca a cerului sau, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atatea nuante de vanat si cenusiu pe anumite strazi, si trapul cailor la trasura rasuna atat de clar pe caldaram, incat inima ti se strange la gandul ca insulele acestea de melancolie si tacere vor pieri intr-o zi, inecate de fluviul cel mare.
- Chiar asa fiind, tot imparti ceva, nu? Asta nu te umileste? Cred ca e destul de penibil rolul de amant…
Zambii. As fi vrut sa adaog: in orice caz, nu atat de penibil ca rolul sotului…
- Stiu la ce te gandesti, imi interpreta ea zambetul. Dar asta nu scuza nimic. Evident, nu scuza un barbat, adaoga sublininiind cuvantul. Scuza numai un donjuan de cea mai proasta calitate…
- Cei de o calitate superioara cum procedeaza in asemenea imprejurari? intrebai eu, silindu-ma sa fiu cat mai ironic.
- Isi duc iubita la moarte sau la deznadejde si calugarie, dar n-o impart cu nimeni. De astfel, adevaratul Don Juan n-a fost celebru prin numarul amorurilor sale, ci prin numarul iubitelor care au murit pentru el…
Nunta in cer e romanul meu favorit din cele scrise de Eliade, probabil. Desi e greu sa afirm asta cu fermitate – imi place nespus Eliade. Cochetez cu el inca din adolescenta, doar. Nunta in cer mi-a adus-o mama intr-o zi, in acelasi volum cu Maitreyi si impreuna cu un alt volum, care cuprindea doar Madame Bovary. Aveam 17 ani. Pasajele transcrise mai sus m-au fermecat. Povestea m-a captivat in intregime, o poveste de dragoste frumoasa, careia ii lipseste elementul de fantastic din majoritatea scrierilor sale. Ceea ce ma incanta era modul in care exprima lucruri pe care le simteam nelamurit si care au ramas apoi pentru totdeauna cu mine: admiratia pentru apusurile de soare, atractia pentru mainile Lenei…
Acum am cartea, frumos cartonata, de la Jurnalul de saptamana trecuta. Saptamana viitoare am sa iau Tess of the D’Urbervilles. Am avut o mica polemica despre campaniile acestea care cuprind carti impreuna cu ziare, cu amicii, si ma vad nevoita sa fiu transata iarasi. Mi-am amintit de o mica intamplare, aproape anecdotica, povestita tot de mama – in scoala, a avut ca tema de vacanta sa citeasca proaspat editatul Morometii. Am verificat, al doilea volum a aparut in 1967 iar mama era atunci prin clasa a 5a sau a 6a, nu am de ce sa o suspectez ca ar fi inventat ceva ca sa ne motiveze pe noi, copiii, nu era cazul. Anywayz, nu a gasit Morometii la librarii si prin urmare, in prima ora de limba romana a fost rasplatita cu calificativul de unu plus unu, si cu promisiunea repetarii notei daca nu citeste romanele. Asta foarte scurt, si nu i-a atras nicio antipatie fata de lectura – imi povestea ca era abonata la biblioteca intreprinderii, ulterior
Eu am citit Tess cand eram in liceu – l-am avut in programa de limba engleza, prin clasa a 11-a. Am citit Eliade, Enigma Otiliei, Lorelei, Craii de Curtea-Veche, majoritatea clasicilor, la timpul lor. Insa asta era in perioada post-decembrista, cand nu se editasera atat de multe carti, cand trebuia sa le imprumut de la liceu dupa ce binevoiau sa le returneze colegii, cu programare… Sunt sigura ca o sa-mi atrag iarasi antipatii – I’m so bad, baby I don’t care – insa nu toti au avut tot ce si-ar fi putut dori adus sub nas, sau toate mofturile satisfacute, de cand erau pe bancile scolii…
Asa incat eu ma bucur sincer cand apar romane la preturi accesibile tuturor. Poate asa o sa le poata citi oricine isi doreste, fara sa faca eforturi financiare prea mari Si-mi place sa mi le procur, chiar daca le-am citit pe unele din scoarta in scoarta. Cine stie – poate voi avea copii, sau mai degraba nu, dar nu de neimplinirile mele e vorba aici. Am suficient de multi adolescenti in anturaj incat sa am posibilitatea sa le pun o carte in mana. Asta inseamna un om mai castigat. Un lucru pentru care merita sa ma trezesc dimineata. Sau, inseamna macar mai putini prosti in jurul meu )