Midian

Un singur zambet pal imi lumina din cand in cand fata, era zambetul unui copil caruia dupa ce i s-au luat toate jucariile, a descoperit sotronul. Zambetul unui joc care imi imbujora obrajii si ma facea sa alerg cu parul in vant – insa pur si simplu nu ai putut suporta sa ma stii vesela macar pentru un minut. Am ghicit otrava ascunsa in faptele tale, insa nu am vrut sa cred ca ai putea avea atata perfidie. Am crezut ca intrevad motivele care te animau, naiva in fata faptului ca poate exista rautate pura, care nu are nevoie de un alibi. Am vrut sa cred pana in ultimul moment ca nu este asa, am sperat ca te vei trezi, ca vezi ce faci, ca vezi ca e nedrept sa-i rapesti cuiva ceva, cand tie nu iti trebuie. Mi-am lasat visele executate nemilos. Un singur calcul ti-ai facut, cred, gresit – pot fi doborata, tarata in praf, dar am sa ma ridic mereu. Poti sa ma arunci intr-un adanc pe care sa-l fereci cu o mie de lacate, pentru ca am sa gasesc mijlocul de a iesi de acolo. Ma poti rani, mortal – o sa ramana o cicatrice doar.

E valabil si de aceasta data. De obicei impart iertarea generos, fara sa astept sa imi fie ceruta. Pentru tine am sa fac o exceptie, si daca am sa-ti beau sangele, cu atat mai bine, o sa racoreasca in arsita verii, fiindca e atat de rece incat cuburile de gheata ar fi un adaos inutil. Fereste-te.