Apr 14 2009
Vargtimmen
Frig. Gri. Ploios. Meteosensibila. Plumb diluat murdareste cerul. Nu credeam ca am sa ajung vreodata sa spun asta, dar am sa o spun. Vreau la plaja.
Acum cativa ani, in zilele aurii cand descopeream cinematografia veche si le impuiam urechile prietenilor cu ea, in niste circumstante pe care nu mi le mai amintesc exact, am dat peste Det sjunde inseglet. Un film superb, in care un cruciat intors acasa ajunge sa joace sah cu Moartea, miza fiind viata lui. Am continuat cu Persona, desi l-am inteles l-am gasit cam greoi. In weekend am facut un maraton de filme si mi-a venit ideea sa vad un horror. Rasfoind imdb-ul, am ajuns, tot intamplator, tot la Bergman. Stiam de Vargtimmen, insa ma temeam ca e ceva violent/agresiv. Atribute pe care le detest/ocolesc, cand e vorba de filme si nu numai. Duminica insa, simtindu-ma intr-o pasa masochista probabil, l-am dwld.
Daca se poate spune asa, mi-a depasit si in acelasi timp inselat presupunerile – nu as putea spune ca e horror. Incepe pe o plaja. Un cuplu se izoleaza pe o insula. Johan si Alma, un pictor si sotia lui. De fapt, incepe cu monologul ei – privita de departe, mi s-a parut uratica, pentru ca close-up-ul sa-mi dezvaluie o fata naturala, simpla, frumoasa in simplitatea ei. Alma are un aer de pustoaica atunci cand ajunge la casa de pe insula si admira merii infloriti. E, inca de la inceput, ceva tineresc in ea, si ceva intunecat in el. Pe urma, noptile, stau de vorba – mai mult vorbeste el, ea adauga cateva cuvinte numai cand e indemnata. Intr-una din nopti, ii arata un caiet cu desene infatisand personaje grotesti. A doua zi, o batrana aparuta ca de nicaieri ii spune unde este ascuns jurnalul sotului. Este prima aparitie a uneia dintre inchipuirile care-i bantuie imaginatia lui Johan.
O familie de aristocrati ii invita la o cina la castel si de la inceput am intuit ca ei sunt corespondentul fantasmelor sale – daca nu ele insele. Pe tot parcursul acelei cine, Johan parte coplesit de zgomotul conversatiei si ma intrebam daca familia aceea ciudata e demonica sau inchipuita in totalitate. In paranteza fie spus, am remarcat incantata ce elegant se disting trandafirii (neindoielnic rosii), intr-un film alb-negru, in lumina unui candelabru – asta doar un detaliu pur estetic. Pareau trandafiri negrii…
Se succed episoade desprinse ca dintr-un vis urat, discutii nocturne, o izbucnire de gelozie a Almei pentru fosta iubita a lui Johan, Veronica Volger, culminand cu sosirea acesteia la castel. Desi Alma spune ca e imaginar, unul doar scris in jurnal, mi se pare cel mai intens si, privit dintr-un anumit unghi, cel mai plauzibil. Pentru ca Johan face totul ca sa-si revada iubita, trage in sotie, se duce la castel si se lasa indrumat de colo-colo de locatari, umilit (ii saruta piciorul batranei), toate personajele isi dezvaluie, pe rand, adevaratele lor chipuri, iar intr-un final o regaseste pe Veronica, goala, razand rautacios, se intreaba ce s-a ales de el (as vrea sa fiu acasa acum sa transcriu citatul exact…).
In cele din urma, nebunia il copleseste. Este ucis de propriile lui fantasme. O scena suprarealista se repeta, si a fost singura care m-a inspaimantat, tulburat, pentru ca am impresia ca e o cheie pentru intelegere: pe plaja, Johan pescuieste si apare un copil care se tine dupa el, se aseaza pe o piatra intr-o pozitie care sugereaza erotism, apoi il ataca. Il musca, si Johan il omoara cu o piatra si il arunca in mare – din apa se distinge un chip care imi pare mai matur, demonic. Am niste cunostinte precare de psihologie incat sa intuiesc, cel putin, niste sensuri, dar tot ramane ceva nedeslusit…
Alma se intreaba daca nu cumva dragostea ei a facut ca nebunia sotului sa i se transmita, daca nu cumva fantasmele si obsesiile lui nu i s-au transferat si ei. Pluteste peste final o incertitudine daca povestea a fost reala sau imaginara. Am citit pe net niste inevitabile analogii cu Lynch. Nu stiu daca sunt obiectiva – toata lumea stie ca il ador pe Lynch. Insa uneori Lynch mi se pare ca este, daca l-as compara cu unul din personajele sale, vagabondul din spatele restaurantului din Mulholland Drive, cand avea cubul albastru in maini si au iesit parintii lui Betty din el. Lynch are niste simboluri si le intoarce pe toate partile, oarecum ludic, si trebuie sa fii really into Lynch ca sa il urmaresti pana la capat, ca sa te prinzi in joc si sa cauti sensuri. Bergman nu mi se pare deloc asa – imi lasa impresia ca suprarealismul, pentru el, e doar un mod de a reliefa ceva mai adanc. Drama, insingurarea, melancolia… Mi-am propus sa vad toate filmele lui Bergman – probabil o sa-mi fie mai greu sa le gasesc, dar am rabdare.
Ah, asta nu e o “recenzie” – e strict ce cred/ce am simtit vizionand un film minunat 
