Treceam prin campusul universitar, zgribulindu-ma putin, cu mainile in buzunare, singura, mergand asa cum imi place mie (adica prea repede), cu castile pe urechi. Era extrem de populat pentru acea ora tarzie. Foarte multi tineri se dadeau pe role, mergeau cu bicicleta sau jucau fotbal pe alei. De fapt, aproape toate aleile erau terenuri de fotbal improvizate, cu greu aveam pe unde trece. Totusi, erau si pasaje neluminate, aproape pustii.
Am intors capul si am vazut-o. Luna plina. Un glob colorat intr-o nuanta portocalie. Luna nu era deloc palida – mai degraba neobisnuita. Copacii isi desenau siluetele firave, intunecate, ca un desen schitat cu tus negru. Era frumos, nespus de frumos. Cel mai frumos cer nocturn pe care l-am vazut vreodata. Nu poti sa nu zambesti in sinea ta cand vezi asa ceva, sau sa nu ramai uimit. Conectat la ceva de necuprins in cuvinte, la o forta mai mare decat tine, din care, in acelasi timp, faci parte. Indraznesc sa spun ca peisajul ar fi fost la fel de singuratic fara cineva pe care sa-l cuprinda. Chiar si daca vorbesc despre asta, e ca si cum am avea un secret, eu si luna. Poate pentru ca nu e necesar sa ne explicam una alteia nimic…
Ma intreb daca a mai ramas cineva sau ceva care sa nu ma dezamageasca cumplit. Imi pare rau daca e reciproc, insa e un joc la care nu ma pricep sa iau parte, pana la urma, acest continuu play pretend. Aparente. Fatada. Imagine. Speram sa existe si comunicare tacita. Speram sa nu trebuiasca sa (ma) tot argumentez, speram sa ma vada cineva asa cum sunt fara sa fie necesar sa fac o harta. As…