Bun. Ieri am reusit sa nu mor inca, plus sa ies din casa. Cu exceptia unor senzatii de vertij, m-am simtit relativ ok, am stat in tricou, era cald (detest frigul). Ne-am plimbat prin Gradina Botanica (eu, dearest Alaxandra + doi prieteni ai ei). Am reusit sa mai fac vreo 250 de poze, in principal flori. Am reusit sa ajung la momentul in care nu mai sunt multumita de ele – Tibi avea dreptate sa spun ca pozele mele din Franta suck. Adica florile sunt frumoase, sa reglezi din aparat optiunea macro si sa te apropii de ele duce la un rezultat placut, insa am ajuns sa imi doresc mai mult. Pe langa asta, toata lumea o face (si e “artist”, evident).
Altceva in Botanica: un grup de voluntari ajuta la curatenia de primavara (mi se pare laudabil), serele si muzeul sunt inchise nelimitat si din exterior par a arata deplorabil, weekendul viitor se deschide o expozitie de ikebana pe care o s-o vizitez. Singurul lucru pe care ma bucur ca l-am fotografiat sunt doi fluturi pe care i-am observat intamplator, pe jos, stateau unul langa celalalt, cu aripile intrepatrunse. La momentul acela am facut speculatii decoltate, bineinteles, insa mi se pare emotionant.
Next: am trimis-o pe mami sa-mi ia vitamine, sper sa fie suficient atat, as prefera o calatorie dus in infernul lui Dante decat sa fie necesara o vizita la doctor. A.N. mi-a recomandat asta, e pe hard deja, si inca unul care am uitat acum cum se numeste si nu l-am gasit cu strong dc. Am ascultat vreo 4-5 albume de goth/deathrock/alte treburi vechi, nu m-a impresionat decat Pixies, nu-mi amintesc insa cum a ajuns la mine pe hard (am vazut un afis cu ei in Fire Club?).
Am inceput sa citesc “Iubita locotenentului francez” de John Fowles (mai cunoscut pentru “Colectionarul”, “Magicianul”). Am inceput-o din masochism, imi fusese anti-recomandata de fratele meu si de cel putin inca o persoana, cred. Primele pagini sunt plictisitoare, introducerea mi-a parut extraordinar de prost scrisa, o fraza mult prea lunga, cu mult prea multe detalii si mult prea fortata, pentru ca apoi sa urmeze o descriere a personajelor excelenta, captivanta, care le individualizeaza… In fine, surpriza e ca se continua la fel – mi se pare o carte bine scrisa, inchegata desi trece prin subiecte eterogene. Adica, actiunea se petrece in acelasi loc cu “Persuasiune” a lui Jane Austen, din care citeaza intens, fara a o copia si fara a fi romantioasa (cand spune “iubita” locotenentului, se refera la cel mai propriu sens al cuvantului, desi, in inocenta mea, mi-am dat seama abia la pagina 110 despre asta). Personajul principal masculin este pasionat de naturalism, se aduce si darwinismul in discutie; actiunea se petrece in Anglia anilor 1860, prilej pentru Fowles sa faca observatii de natura sociala. Cu toate ca acestea sunt foarte diferite si par a nu avea nimic in comun, trecerea de la o tema la alta se face foarte natural si in acelasi timp foarte fascinant. In plus, Fowles imi devine simpatic cand opreste brusc desfasurarea actiunii la capitolul 13 si marturiseste sincer ca habar nu are ce gandesc personajele lui. O stiam, oricine a scris o farama de fictiune in viata lui stie ca personajele nu se identifica cu autorul si ca au o viata a lor proprie, care-i scapa controlului propriului creator. Ceea ce gasesc ca e incitant. Enfin. Nu stiu daca nu cumva am fost pedanta, insa n-am mai citit cu asemenea pasiune o carte de la “Clopotul de sticla”, cred.
Apropo de carti, am hotarat sa pastrez primul volum din Discworld, in engleza, pentru mine (desi eram hotarata sa ii dau foc sau sa o arunc pe fereastra), si sa-mi procur toata seria. Si sa o citesc. Bine, prima pagina, pe care scrisesem dedicatia, cred ca o s-o rup 
Ce ziceau niste clasici in viata despre old loves si old lies…