Midian

La ora sase, soarele rasarea – un glob de flacari de culoare portocaliu-rosietica. Cel mai frumos cer pe care l-am vazut vreodata este in Bucuresti.

C: cre’ca plec singur prin tara cu masina
eu: iama si pe mine
C: nu, ca nu stiu pe unde ma duc, pur si simplu plec!
eu: doesnt matter

Dialogul avusese loc cu cateva zile in urma. Simteam acut nevoia de a impacheta si a pleca departe, destinatia fiindu-mi indiferenta. De fiecare data cand plec, am impresia ca las ceva din mine departe, in urma, si in acelasi timp – desi pare un paradox – ca intru in contact cu unele parti din mine la care ajung cu greu. Ciudat cum pun zeci de kilometri intre mine si mine, si in acelasi timp sunt mai aproape de mine ca oricand…

Motivul nu conteaza. Simteam pur si simplu ca ma sufoc. Nu mai eram eu. Intotdeauna, chiar si acum, e ceva ce parca ascund. Am impresia ca ar trebui sa spun ceva si ca e inutil, pentru ca acel ceva striga din spatele fiecarei litere, mult prea evident.

Telefonul a sunat in jurul orei 7. In scurt timp aveam sa cobor in fata blocului si sa plec…

Am oprit intr-o benzinarie sa luam o harta si o cafea. Cu cafeaua m-am descurcat, insa am luat harta Bucurestiului in loc de cea a Romaniei, foarte nonsalanta (smart one, again…). Am pornit spre Pitesti, inca nestiind sigur ce ruta sa alegem – incercam sa ocolim Valea Oltului, pentru a evita aglomeratia.

Era cald si livezile ne zambeau. Eram veseli si fredonam Lovefool si alte slagare. Cand eram mica, imi amintesc ca rupeam ramuri inflorite si le duceam in dormitor, ca orice copil visator. Dupa ce-am citit Camil Petrescu, m-am lecuit – inca imi amintesc de fragmente din el, mai ales cand sunt trista. Nu-mi explic de ce, nu credeam atunci ca ma va influenta Camil Petrescu, nu-l vedeam decat ca pe un autor studiat la scoala…

“După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpânii şi conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuşi aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi un pom.“

Deseori, cand vad copacii infloriti, ma gandesc la asta – o data am incercat sa discut serios cu un amic daca inseamna ca dragostea e in esenta egoista, insa nu cred ca a inteles ce voiam sa spun

Anywayz, noi nu eram departe de Valea Calugareasca – de la Dragasani, am pornit spre Horezu. In Horezu am vazut pe fereastra o pensiune draguta, cu casute multe si mici, ca niste barcute de hartie pe suprafata unei ape – cred ca nu puteai sta decat culcat in ele. Mi-am imaginat, visatoare, cum ar fi sa stau acolo o vreme. In rest, Horezu pare, la o rapida trecere in vedere, banal.

Valea Jiului nu este cu nimic mai spectaculoasa decat Valea Oltului – poate mai ingusta. Intr-adevar, stancile si brazii crescand in niste varfuri abrupte fac ca privelistea sa fie frumoasa, insa cu nimic mai inedita ca in alte defilee. Singurul lucru care o salva era un covor de frunze aramii care contrastau izbitor cu verdele proaspat al copacilor abia infrunziti. O multime de vestigii ale mult-regretatei noi ere il stricau insa la modul cel mai groaznic cu putinta – am vazut galerii si sine de cale ferata dezafectate, rugina, embleme PMR (la partidul muncitoresc roman se refereau, pentru cei foarte tineri), si mai recentele grafitii cu PSDR.

Uneori fac un exercitiul de imaginatie – inlatur pur si simplu orice lucru facut de mana omului dintr-un peisaj. Blocurile, turbinele, sondele sau orice ar putea fi acolo, le sterg ca si cand as prelucra o imagine pe calculator – si incerc sa vad lucrurile asa cum au fost demult. Sunt momentele in care vad cel mai clar, cel mai dureros ca suntem o plaga. In plus. Nu ne integram, nu fuzionam, nu facem decat sa distrugem. Daca aduc in cadru creaturi mitice, de poveste, zane sau pitici, par mai la locul lor.

Orasele de pe Valea Jiului – Petrosani, Bumbesti-Jiu – mi s-au parut lipsite de orice speranta. Ar fi putut sa fie cel mult fundalul ideal pentru un concert Laibach. Niste pomi cu flori rosietice, pentru care m-am pisicit pe langa C, sa le pozeze, mai salvau centrul.

In cele din urma, ultima destinatie era Hunedoara. Am ajuns acolo pe muchie de cutit – inca putin si gaseam castelul inchis. Ah, nu cred ca am spus ca destinatia era Castelul Corvinilor. Am plecat la sapte dimineata deci, si pe traseul pe care l-am descris, cu cateva popasuri scurte determinate de faptul ca tanjeam dupa cafea mai ceva decat un drogat dupa doza, am ajuns la cinci fara ceva. Si la cinci se inchidea, nu la sase, cum am fost eronat informati… Insa patruzeci de minute sunt arhisuficiente, nu e chiar asa de mare. Arata splendid – construit in stil gotic tarziu, inconjurat de un parau, cu podul de lemn impresionant prin care se face accesul – pare desprins dintr-o alta era.

In interior, am admirat indelung coridoarele lungi de sub boltele incadrate de arcade. Ma intrebam cum ar fi fost sa traiesc atunci si acolo, mi-e teama ca mi-ar fi imposibil sa imi dau un raspuns realist. Sala Dietei era maiestuoasa, plina de blazoane, cu o masa de stejar lunga, cu ferestrele cu perdele din catifea rosie. Am vazut o poarta de metal plina de panze de paianjen, care-mi pareau a fi acolo de la inceputurile castelului, si care ascundea turnuri sordide, cu custi din tepi de fier, spanzurate pe pereti. Am vazut fantana legedara sapata de prizonerii turci, in schimbul careia Ioan de Hunedoara ar fi promis sa-i elibereze, insa au sfarsit prin a fi ucisi de sotia acestuia. Am vizitat foarte putin turnurile, fiind inchise publicului – doar de pe o terasa am putut admira Turnul Pictat, pe care, in 1873, a fost asezata o statuie cu un cavaler (anul este trecut pe steagul acestuia). Insa cel mai mult m-a impresionat Sala Cavalerilor – putinele note vorbeau laconic despre un Ev Mediu demult apus, insa armurile, armele expuse si aerul inghetat erau graitoare de la sine. Priveam acea gramada de fier si ma intrebam ce fel de oameni au fost aceia care o purtau in mod obisnuit. Ma simteam sedusa de forta pe care o simteam ascunsa in spatele lor – ma gandeam ca cuvintele, pe care noi punem atata baza acum, sunt niste jucarii, efemere prin comparatie.

Am iesit si m-am plimbat mult timp pe langa castel, desi incepusera sa picure cativa stropi – m-am urcat prin toate rapele, am ajuns pana la baza lui in mai multe locuri, am descoperit niste floricele ca niste stelute albe, am intrat prin toate cotloanele, am ajuns pana la rau unde se jucau niste fetite si de unde am cules cateva pietricele din unde. Peste tot, zidurile erau cucerite de muschi, fire de iarba sau frunze razlete de feriga. Cred ca as fi fost o domnita vesela si lipsita de griji, acolo

Pentru ca eram in zona, am pornit spre Deva. Era imposibil sa nu fi vazut cetatea Devei, si am pornit cu hotarare spre varful dealului acoperit de tufisuri de liliac inflorit si parfumat. Din pacate, era greu sa ne orientam pe cararile acelea inguste – aveam frustranta senzatie ca ocolim mai mult decat inaintam. Am dat la un moment dat peste locuinta improvizata a unui vagabond, de care eu m-am apropiat imprudent, cu inima batand tare, simtindu-ma ca intr-un film in momentul culminant. Nu s-a intamplat insa nimic altceva decat ca am adunat toti cainii dupa noi – vreo 4 – lucru care m-a facut sa injur copios, dar nu parea sa ii afecteze. Sus, am gasit multe ziduri in paragina, schele de lemn pentru renovari care ne-au barat trecerea si literele care scriau mare-mare, sa fie vizibil de jos, DEVA (mi se pare de prost gust).

- Cum vrei sa stau?…
- Cu spatele.
- Asa?
- Mai la stanga. Mai la stanga. Mai…
- … Mai stau mult asa?!?
_ OK, gata, am terminat.

This was a photo session, you perverts

N-am vazut deci mare lucru din cetatea propriu-zisa – eu m-am cocotat peste tot, am gasit o cochilie de melc mic pe care am bagat-o in poseta, terenul era alunecos, am cazut in fund la coborare. Apoi, am luat-o spre Sibiu si am adormit intre Sibiu si Sebes, dupa niste bere si o discutie avand ca subiect daca secolul trecut a fost mai intelectual si mai profund decat cel in care am avut norocul sa ne trezim. Nu stiu daca am spus ceva memorabil, insa probabil eram vehementa…

Visam un barbat, o femeie, o harta; intre cei doi era o legatura telepatica. Femeia urma un traseu iar barbatul putea sa vada unde se afla in fiecare minut, desi era departe – ii putea descrie fiecare pas. Insa la un moment dat, atentia lui s-a abatut de la loc la ea – era ca si cum un fir s-ar fi rupt. M-am speriat. M-am trezit. Simteam ca nu sunt singura – mi-am luat ochelarii si am privit pe fereastra masinii – intr-adevar, o masina si doua sau trei persoane erau nu departe de noi, insa cred ca m-au vazut si au plecat repede. Am intins mana spre telefonul mobil, sa vad cat e ceasul – nu imi era clar daca visez inca sau sunt treaza. Stiam ca nu am sa pot citi literele de pe display daca e un vis. 01:05. Am adormit la loc, adanc.