Midian

Maybe your mind is playing tricks
You sense, and suddenly eyes fix
On dancing shadows from behind.

Acum cativa ani trebuia sa predau niste acte la ultimul etaj al unei cladiri vechi, lugubre, cu un lift intr-o cusca metalica sinistra, si cand am intrat inauntru – surpriza – nu mergea curentul si interiorul nu era luminat. Am o groaza bine-cunoscuta de singuratate pe intuneric, si de singuratate in general; oricat am analizat origini, implicatii si cauze nu ma ajuta cu nimic. De fapt, scriu intrucat am ramas singura acasa si simt aceeasi teama insuportabila, paralizanta, fara vreo cauza rationala. Oricum, la momentul acela nu aveam nicio solutie decat sa urc, sau sa ma intorc cu hartogaraia in brate si sa recunosc ca mi-e teama de intuneric, oricat ar fi sunat de absurd.

Nu stiu de ce, am inceput sa urc scarile una cate una si sa fredonez “Fear of the Dark”.

Sometimes when you’re scared to take a look
At the corner of the room
You’ve sensed that something’s watching you.

Am ajuns la ultimul etaj – al patrulea -, am rezolvat treaba cu care fusesem trimisa, am reluat versurile pe drumul inapoi si am plonjat usurata in lumina de afara. Nu stiu de unde mi-a venit solutia asta, insa, paradoxal, a functionat – de parca recunoasterea unei probleme ar fi insemnat si solutionarea ei.

Dupa ce am ascultat melodia de 3 ori in seara asta, simt cum incep, incet, sa ma relaxez When I’m walking a dark road, I am a man who walks alone…